Cine ar putea fi toxic? Şi de ce? Sau cum?

Mi-au mai rămas doi biscuiţi. Sunt cu cremă de cacao. O să îi mănânc dupa ce public acest videoclip. Am stat mult până să mă decid pe care să îl aleg – nu care biscuite, ci care clip. Până la urmă a rămas acesta, deşi nu este unul dintre cele mai frumoase ale lor. Nu este la fel ca “Stay out of trouble”, “Sorry or please” sau Cayman Island”. Dar colajele sunt simple şi aproape cunoscute.

Kings of Convenience – Toxic Girl

10 “sfaturi” pentru necunoscuţii din jur

Reacţiile celor din jur contează. Pentru unii mai mult, pentru alţii mai puţin. Pentru unii depinde de cine sunt aceşti “cei din jur”. E vorba de oameni apropiaţi, de cunoştinţe sau de necunoscuţi? Eu pun destul de mult preţ şi pe ceea ce fac oamenii mai puţin apropiaţi de mine, sau apropaţi numai spaţial, conjunctural. Fie pentru că vreau să mă simt integrat (şi e normal, fiecare are această nevoie), fie pentru că îmi doresc să interacţionez (din nou, nu cred că sunt singurul, mai ales dacă e vorba de un loc special pentru aşa ceva). Dar mulţi oameni au un fel extraodinar de a te face să te simţi ciudat, nu credeţi? De parcă ar urma nişte sfaturi ca acestea:

1. don’t present yourself, unless you are forced to

2. when you see me and remember we talked in the past, but forgot who I actually am, try to look in another direction and pretend you didn’t even notice me. neither did I!

3. don’t talk to new people, events aren’t made for this

4. if you have forgotten my name, wait until you hear someone else calling me, though it might take a few days

5. stare at me or analyze me as if I wouldn’t notice

6. don’t present me to you friends, I don’t think they care who I am either

7. make me see how less you care about what I’ve got to say each time you have the occasion

8. don’t even think about being polite. nobody gives a shit about it, anyway

9. don’t ask me what am I passionate about. let’s talk about weather, please

10. fuck the empathy

(cine n-a simţit aşa?)

Bicicleta galbenă

Nu mai ştiu cum a început totul,
ştiu doar cum s-a sfârşit.
Îmi amintesc şi acum
cuvintele tale, care păreau fără sens
şi ideile mele, care fugeau în toate părţile.

Nu ştiu cum a început totul,
dar cred că ştiu cum am început noi doi.
S-a întâmplat demult, aşa cred,
atunci când nisipul s-a mişcat prima dată sub apasarea ta,
iar bucăţile de scoici sparte te-au înţepat uşor.
Atunci când eu m-am suit pe bicicleta galbenă
şi am plecat, după o ploaie, să mă plimb.

Sau poate şi mai demult.
Când tu ai căzut şi ai plâns,
şi când eu mă piteam pe sub masa verde din bucătărie.
Când eu voiam să fugim prin zăpadă,
pe sub luminile galbene ale stâlpilor
şi când tu culegeai castane de pe străzi.
Totul s-a petrecut în timpuri diferite,
dar asta e mai puţin important,
pentru că timpul e relativ, nu-i aşa?
Nu-i aşa că înţelegi?

Of, nu ştiu… Nu ştiu cum a început totul.
Bicicleta mea, în schimb, a început să ruginească.

Ne cunoaştem

Deşi ne ştim de atâta timp,
încă îmi iau cămaşa în carouri atunci când ieşim în oraş.
Şi încă sunt atent cum îţi zâmbesc, din partea opusă a mesei,
când îţi povestesc nimicuri şi tu râzi.

Ne cunoaştem deja de ceva vreme, ştiu,
dar privesc acest „ceva” ca pe un lucru relativ.
Chiar şi acum, când ne plimbăm, încă te mai privesc pe furiş,
surprinzând gândurile colorate fugindu-ţi pe chip.

Şi, chiar dacă au trecut atâtea anotimpuri de la început,
încă îmi place să-ţi muşc uşor buzele, pe rând,
din când în când…

Da, din când în când, îmi place să te recuceresc.
Fiindcă e ca şi cum abia ne-am cunoaşte.
Ca şi cum încă m-aş mai întreba, zâmbind,
cum arăţi când ieşi de la duş, îmbrăcată doar în prosop.

Pentru modernitate. Sau contra ei…

Toate lucrurile bune din lumea asta sunt, uneori, eclipsate de cele rele.
Sau de cele proaste.
Aproape că îmi vine să cânt şi eu:

“modern world I’m not pleased to met you
you just bring me down…”

Wolf Parade – Modern World

Celelalte versuri aici.

Cei mai buni amanţi

Ştii, cred că noi am fi putut fi cei mai buni amanţi.
Noi am fi putut scrie povestea dragostei
cum atâţia alţii nu au reuşit de-a lungul istoriei.
Am fi putut fi reprezentarea relaţiei perfecte,
aşa cum fiecare dintre noi şi-o imagina.

Tu ai fi pictat pereţii cu idei jucăuşe, ai fi dansat
şi ai fi citit pe canapea, zâmbindu-mi.
Eu m-aş fi trezit în fiecare dimineaţă de sâmbătă
ca să-ţi iau de la piaţă flori de ţară şi
aş fi cumpărat aşternuturi fine şi colorate.
Tu mi-ai fi zâmbit de fiecare dată la plecare.
Eu m-aş fi jucat în părul tau şi ţi-aş fi scris poezii.
Tu ai fi fost fermecătoare şi eu la fel.

Cred că am fi putut fi cei mai buni amanţi.
… dar nu a fost aşa.
Eu am rămas acelaşi eu, iar tu eşti tot tu.
Fiecare îşi ţine în continuare strâns stâlpii propriei lumi,
cu crăpături adânci şi străzi goale şi întunecate,
care duc, cel mai adesea, către nicăieri.

Minunata banalitate

Un alt tren taie acum câmpul şi dealurile. Dacă cerul ar fi o oglindă, şi cerul ar fi tăiat, ca de două foarfece, de şinele perfect paralele. E aproape seară. După cum spuneam, cu un alt tren merg acum, spre un alt loc. Vagonul pare aglomerat, dar nu pentru că ar sta oameni şi în picioare, ci fiindcă sunt ocupate absolut toate locurile. Numai figuri străine – cele mai multe comune, poate şi unele speciale. Am observat, la un moment dat, că atunci când merg cu trenul alături de mulţi oameni mi se întâmplă ceva ciudat (mai degrabă din instinct decât conştient): caut cu privirea persoanele aparent simpatice, care îmi stârnesc prin ceva atenţia. Nu ştiu sigur prin ce: gesturi, haine, frumuseţe fizică, iar apoi, de-a lungul călătoriei, ei primesc mai multă atenţie din partea mea decât ceilalţi. Aş putea spune că îi analizez, dar nu chiar la modul excesiv. Cred că le acord cumva statutul de colegi simpatici de călătorie, lucru care probabil mă ajută să mă simt mai confortabil şi să percep drumul ca fiind mai plăcut.

Acum tocmai se schimbă macazul, iar zdruncinăturile uşoare sunt însoţite de un zgomot surd, estompat de geamurile securizate ale vagonului. Soarele nu mai apucă să ajungă decât pe vârfurile copacilor, ce rămân cu viteză în urmă, pe rând. E acea parte a zilei când păsările fac ultimele zboruri, iar atmosfera începe să devină umedă.

Departe, însă, câmpul încă e luminat de razele obosite ale soarelui. E pustiu şi acoperit cu o perie deasă de iarbă înaltă, iar din când în când câte un copac rupe monotonia. În rest, nimic special. Un câmp pe care îl văd pentru prima dată şi care pentru mine este cu totul neimportant.
Dilatând temporalitatea şi mai mult, m-aş putea totuşi opri asupra celor câteva case adunate mănunchi, cam la 300 de metri de calea ferată, ale căror jaluzele trase dau impresia de linişte. Oare cum e înăuntru? ma întreb.

De pe singura stradă asfaltată din apropierea lor, care duce spre şosea, tocmai iese un om pe o bicicletă, care, după formă, pare să fie veche. Nu se grăbeşte deloc. De fapt, unde s-ar putea grăbi? Doar trenul se grăbeşte să ne ducă pe noi, dintr-un loc într-altul. Este singurul care aduce o mică schimbare în acest loc, în această seară. Poate şi mâine… Toate par să aibă, totuşi, un rol. Imaginea câmpului, a caselor şi a biciclistului mă face să mă întreb: cum pot trăi în fiecare zi fără să văd acest loc? Şi alte 10.000, mult mai frumoase, unde, culmea, timpul trece (cel puţin aparent) la fel ca în oraşul în care stau eu. Cum de mă mulţumesc să văd cum soarele apune doar în colţul meu de lume? Ce se întâmplă ÎN şi CU toate locurile în care nu mă pot afla? Şi mai ales, cine face alegerile astea: „aici” sau „acolo”?

Eu faţă de lumea ta

Lumea ta e o crustă, ştiu.
Eu însumi m-am lovit de ea
şi m-am zgâriat.
Lumea ta e o idee peste care a crescut o crustă,
iar eu am încercat să o fac să dispară,
considerând că nu există, de fapt.
Lumea ta e formată din culoare, din soare şi flori
amestecate într-un sens aparte, creat special de tine.
Lumea ta eşti tu,
înmulţită cu tot ceea ce cunoşti şi cu ceea ce te sperie.
Dar toate acestea au fost acoperite.
Lumea ta e o crustă, ştiu.
Pe jos zac globuri sparte
şi dorinţe crescute imperfect.
Dar eu le-am acceptat aşa cum sunt
şi am călcat cu grijă printre ele.
Am strâns cioburile, am cules dorinţele
şi pe acestea din urmă le-am pus într-o vază, la soare.
Lumea ta e o crustă, ştiu,
chiar eu m-am lovit de ea,
dar o să chem ploaia şi soarele şi o să-ţi desenez,
iar într-o zi poate vei ieşi.

Încercare

Aş căuta să înţeleg, dar sunt prea obosit.
Unde te-aş putea găsi, ca să-mi spui o poveste?

Lumea

Ce ai face într-o lume
în care nimeni nu te-ar auzi?
Ce ai face într-o lume
în care nimeni nu te-ar simţi?
… în care nimeni nu te-ar vedea…
Străzile goale, oamenii străini,
mâinile atinse în mers, firidele false,
şi peste toate, vorbe fără sens,
pierdute în aerul de deasupra tuturor.

Ce ai face într-o lume goală sau într-una rotundă?
Ce ai face într-o lume limitată de margini ascuţite?

Eu am mers mult şi departe
şi am ars trecutul, am distrus podurile şi m-am recreat.
Acum trăiesc într-o lume care mă aude,
mă simte, şi mă vede cu totul.
Dar la ce bun, dacă tu nu mă mai recunoşti?