Fulgi peste tot

Ninge de trei zile şi sunt fulgi peste tot.
Zboară în jos şi-n sus şi mi se prind de gene.
Chiar şi sub perna ta preferată au intrat câţiva.
Eu, în schimb, iarăşi nu m-am putut abţine azi
şi am furat trei bomboane când nu erai în cameră.
Apoi am îmbrăcat ambalajele într-unul singur,
astfel încât să semene cu o bomboană nedesfăcută,
pe care am pus-o la loc.

Nu ştiu pe cine vreau să păcălesc,
dar zâmbetul lăsat în fugă
pe globul galben cu căsuţă şi drum albe
îmi spune că şi de data asta scap.
Iar dacă vei vrea şi vei vrea să desfacem împreună „surpriza”,
în locul bomboanei promit să-ţi îndeplinesc o dorinţă.
De exemplu, ce-ai zice de o plimbare cu sania cea veche
pe sub stâlpii aburiţi?

Gardul

Am acasă un gard de fier mare, verde,
care se bucură de fiecare dată când mă întorc.
Îmi dau seama după reacţia lui:
clanţa de la poartă scârţie uşor; poarta
se deschide aproape la fel de greu ca şi mine;
iar prin unele locuri schiţează sincer câte un zâmbet ruginit.

Dar nu-i nimic – îmi spun –,
la vara voi lua o cutie de vopsea (de fapt, mai multe),
voi pune jos scăunelul cu două picioare
şi voi petrece, cu gardul,
tot timpul pe care până atunci l-am împărţit cu alţii.

Privirea ta

Nu mă privi aşa, de parcă m-ai cunoaşte
dintr-un alt timp sau din altă lume.

[untitled]

Care e ordinea gândurilor? Cum ies unele dintr-altele?

Străzi

Către ce duc străzile acestea lungi şi goale
şi pline de frunze, căzute unele peste celelalte,
ce par să acopere totul?
Către ce mă duc, încet, tăcute, mai singure chiar decât mine?

Nu vreau soare astăzi, îmi sunt de ajuns norii.
Nu vreau o cameră caldă, îmi plac străzile goale şi pustii,
pentru că pe mine mă umplu pe dinăuntru.

E un soi de complementaritate ciudată
- aceea între sufletul meu şi străzi -,
pe care au creat-o timpul, cred,
şi mâinile pe care le-am cunoscut până acum,
cu degete atât de frumoase,
şi pietrele de pavaj imperfecte,
tăiate neatent, de noi, cu câte un gând mai ascuţit.

Cine ar putea fi toxic? Şi de ce? Sau cum?

Mi-au mai rămas doi biscuiţi. Sunt cu cremă de cacao. O să îi mănânc dupa ce public acest videoclip. Am stat mult până să mă decid pe care să îl aleg – nu care biscuite, ci care clip. Până la urmă a rămas acesta, deşi nu este unul dintre cele mai frumoase ale lor. Nu este la fel ca “Stay out of trouble”, “Sorry or please” sau “Cayman Island”. Dar colajele sunt simple şi aproape cunoscute.

Kings of Convenience – Toxic Girl

10 “sfaturi” pentru necunoscuţii din jur

Reacţiile celor din jur contează. Pentru unii mai mult, pentru alţii mai puţin. Pentru unii depinde de cine sunt aceşti “cei din jur”. E vorba de oameni apropiaţi, de cunoştinţe sau de necunoscuţi? Eu pun destul de mult preţ şi pe ceea ce fac oamenii mai puţin apropiaţi de mine, sau apropaţi numai spaţial, conjunctural. Fie pentru că vreau să mă simt integrat (şi e normal, fiecare are această nevoie), fie pentru că îmi doresc să interacţionez (din nou, nu cred că sunt singurul, mai ales dacă e vorba de un loc special pentru aşa ceva). Dar mulţi oameni au un fel extraodinar de a te face să te simţi ciudat, nu credeţi? De parcă ar urma nişte sfaturi ca acestea:

1. don’t present yourself, unless you are forced to

2. when you see me and remember we talked in the past, but forgot who I actually am, try to look in another direction and pretend you didn’t even notice me. neither did I!

3. don’t talk to new people, events aren’t made for this

4. if you have forgotten my name, wait until you hear someone else calling me, though it might take a few days

5. stare at me or analyze me as if I wouldn’t notice

6. don’t present me to you friends, I don’t think they care who I am either

7. make me see how less you care about what I’ve got to say each time you have the occasion

8. don’t even think about being polite. nobody gives a shit about it, anyway

9. don’t ask me what am I passionate about. let’s talk about weather, please

10. fuck the empathy

(cine n-a simţit aşa?)

Bicicleta galbenă

Nu mai ştiu cum a început totul,
ştiu doar cum s-a sfârşit.
Îmi amintesc şi acum
cuvintele tale, care păreau fără sens
şi ideile mele, care fugeau în toate părţile.

Nu ştiu cum a început totul,
dar cred că ştiu cum am început noi doi.
S-a întâmplat demult, aşa cred,
atunci când nisipul s-a mişcat prima dată sub apasarea ta,
iar bucăţile de scoici sparte te-au înţepat uşor.
Atunci când eu m-am suit pe bicicleta galbenă
şi am plecat, după o ploaie, să mă plimb.

Sau poate şi mai demult.
Când tu ai căzut şi ai plâns,
şi când eu mă piteam pe sub masa verde din bucătărie.
Când eu voiam să fugim prin zăpadă,
pe sub luminile galbene ale stâlpilor
şi când tu culegeai castane de pe străzi.
Totul s-a petrecut în timpuri diferite,
dar asta e mai puţin important,
pentru că timpul e relativ, nu-i aşa?
Nu-i aşa că înţelegi?

Of, nu ştiu… Nu ştiu cum a început totul.
Bicicleta mea, în schimb, a început să ruginească.

Ne cunoaştem

Deşi ne ştim de atâta timp,
încă îmi iau cămaşa în carouri atunci când ieşim în oraş.
Şi încă sunt atent cum îţi zâmbesc, din partea opusă a mesei,
când îţi povestesc nimicuri şi tu râzi.

Ne cunoaştem deja de ceva vreme, ştiu,
dar privesc acest „ceva” ca pe un lucru relativ.
Chiar şi acum, când ne plimbăm, încă te mai privesc pe furiş,
surprinzând gândurile colorate fugindu-ţi pe chip.

Şi, chiar dacă au trecut atâtea anotimpuri de la început,
încă îmi place să-ţi muşc uşor buzele, pe rând,
din când în când…

Da, din când în când, îmi place să te recuceresc.
Fiindcă e ca şi cum abia ne-am cunoaşte.
Ca şi cum încă m-aş mai întreba, zâmbind,
cum arăţi când ieşi de la duş, îmbrăcată doar în prosop.

Pentru modernitate. Sau contra ei…

Toate lucrurile bune din lumea asta sunt, uneori, eclipsate de cele rele.
Sau de cele proaste.
Aproape că îmi vine să cânt şi eu:

“modern world I’m not pleased to met you
you just bring me down…”

Wolf Parade – Modern World

Celelalte versuri aici.