pauldumitru

Astăzi am desenat un zâmbet pe un rest de foaie
şi m-am plimbat cu el în mână
pe străzi,
căutând pe cineva pe a cărui faţă să se potrivească.
Străzile erau pavate şi lungi, casele păreau pustii.
Oamenii treceau fără să mă vadă.
La un moment dat, a început să plouă
şi m-am trezit alergând departe. Mirosea a ud,
iar împrejur nu mai era nimeni.
Am luat-o uşor pe alte străduţe
cu alte case şi alte poveşti străine.
Un şotron se topea sub stropii călduţi.

Apoi, mult mai târziu,
când am ajuns acasă şi m-ai luat în braţe,
mi-am dat seama că zâmbetul ţi se potrivea doar ţie.

E chiar simplu. Un blog este un loc unde postezi idei, unde comunici, unde interacţionezi, unde îţi scrii păreri etc., iar asta trebuie să se întâmple destul de frecvent, probabil că cel puţin o dată la două zile este ideal.

Ei, ce fac eu? Eu postez din an în paşte. Când am chef, când am inspiraţie (de un anumit fel), când simt nevoia, când vreau, când am timp. Şi probabil că aş mai putea adăuga câteva lucruri care mă împiedică să scriu mai des. Aşadar, nu îmi mai rămâne decât să mă întreb şi să vă întreb şi pe voi de ce mai scriu, de ce mai exitsă acest blog şi, mai ales, de ce m-ar citi cineva… ? Cum ar spune Alexis Zorbas: “Boss, you ask such sensible questions!” .

Astăzi pur şi simplu nu am chef să mai fiu dedicat muncii. E călduţ afară. Lumea ţipă „libertate!”. Sau ceva de genul. Încerc să mă obiectivez, să mă detaşez. Sunt într-un 66 care se mişcă foarte greu. Traficul e destul de naşpa. E ora 20 şi ar trebui să fiu deja în cameră şi să îmi fac din teme, dar nu prea-mi pasă. Acum, în acest momet, vreau să mă bucur că mă aflu în Bucureşti. Că merg cu troleul. Că trec prin dreptul clădirilor pe lângă care îmi doream să trec şi în urmă cu doi ani, când învăţam într-un liceu de provincie.

Zidurile pe lângă care trec acum sunt atât de pline de afişe, încât acestea s-au adunat în câteva locuri în vrafuri groase, care s-au desprins aproape de tot şi ameninţă să cadă pe trotuarul murdar. Dar s-au mai prăbuşit şi alte lucruri şi a fost bine, deci e ok.

Pe stradă trec oameni cu mutre triste şi comune. Genul de oameni care vorbesc despre cai putere, despre ce super telefoane sunt la modă şi care merg duminica în mall. Oameni care citesc ziare ieftine şi best-seller-uri proaste, care acceptă pur şi simplu că viaţa trece şi lumea se schimbă ireversibil, iar odată cu ea şi ei. Genul de persoane care, la un moment dat, se vor căsători cu o sau un oarecare şi îşi vor lua un apartament pe care îl vor mobila fără gust; cărora li se va albi părul şi li se vor lăsa sânii, iar dimineaţa vor bea cafea amară. Persoane care vor face din ce în ce mai puţin sex şi pentru care ploaia de vară e doar o ploaie.

Azi m-am temut un pic de mine, apoi mi-am revenit şi mi-am dat seama că, cel mai probabil, sunt o reprezentare destul de bună a mea, într-o lume total imperfectă.

Arată-mi cum să mă joc.
Ia-mi mânile stângace
şi arată-mi mişcările! Învaţă-mă regulile.
Condu-mă cu mâinile tale sigure, care în două secunde
mă urcă şi mă coboară din vârful unei idei
până în locul obscur şi adânc de unde pornesc gândurile.
De ce aş vrea să explic lucruri?
Mi-e atât de uşor să le iau aşa cum sunt!
De ce aş lupta, când e atât de simplu să accept?
De ce aş spune nu, când e atât de bine să spun da?

În noapte, luminile de la stâlpi clipesc uşor din când în când. Seamănă cu nişte stele rătăcite, gata să se îndepărteze şi să se piardă pentru totdeauna dincolo de limita sesizabilă a cerului, care ar deveni astfel pustiu şi rece. Negru. Aş arunca probabil cu o piatră-n cer, ca să stârnesc stropi de gri şi cercuri de albastru. S-ar scutura un pic de puf din papucul unui nor aproape mort si 2.000 de păsări negre, ca şi cerul, ar împleti un zbor străin şi fără sens în jurul lunii reci. În zgomotul de aripi, în nonculoarea dimprejur, probabil aş striga cuvinte colorate. Probabil aş gândi un pic mai luminos şi stelele pierdute s-ar întoarce înapoi şi ar împrăştia lumină. Iar luna ar mai aştepta până să iasă din gravitaţia gândurilor mele. Probabil cu o carioca veche în care am turnat un strop de apă fără clor o voi putea reface galbenă, aproape albă. Aproape nonculoare. Probabil gândurile mele fac stelele aproape, fac cerul bleu si soarele aproape orbitor. Dacă mi-ai spune că sunt frumos, probabil chiar aş fi.

Sap. E noapte.
Afară plouă şi zgomotul sacadat al ploii se-aude pe streaşina veche.
Prin tavan curg şiroaie în unele locuri, dar nu mă sperii.
Sunt doar încordat.
Îmi pare că încă sunt eu, dar curg încet, odată cu ploaia
şi mă izbesc de streaşina casei; mă scurg printre grinzile ude.

M-am zgâriat, am degetele umflate şi mi se văd venele mâinilior,
dar nu mai simt dureri, nu-ţi face griji. Nu mai simt nimic.
Decât ploaia cum cade pe pielea casei şi tăişul
firelor de iarbă ce răsar de sub unghiile burlanelor.
Strâng din dinţi. Cu fiecare gând rău prind mai multă putere.
Cu fiecare mişcare mai puţin simt.
Până la un moment dat, când mă voi prăbuşi, probabil, de tot.
Mă simt nebun, dar probabil nu sunt, pentru că nu mi-aş da seama.
Sap din ce în ce mai adânc şi mai cu putere. Sar aşchii din pietre.
Cazmaua trozneşte… dar nu mai e mult.
- Rezistă! Rezistă!

Tu mă întrebi mirată de ce…
Îmi sap în suflet o groapă,
ca să-mi îngrop partea de lume bolnavă şi-aprope moartă.

Se face ziuă. Alungă norii cu mâinile tale
şi-nchide-mă în ochiul tău dulce, să mă refac.

N-am de gând să vorbesc despre serile când foarte multe gânduri adunate în timp ies de prin sertare şi nu mă lasă să dorm. Când mă întorc de pe o parte de alta, când mi se pare că perna e prea caldă, sau când nu pot să suport şomoiogul din partea de jos a păturii, creat de la atâta nelinişte. Postez un clip cu un peştişor.

M-a întrebat cineva de ce postez videoclipuri vechi. Păi, e simplu:

1. îmi plac

2. it’s the need of writing and sharing ideas

3. am descoperit de curând o mulţime de trupe care îmi plac foarte mult şi care există de ani buni şi m-am ofticat că nu auzisem nimic despre ele.

Ei bine, după ce m-am dumirit eu că lumea e mare de tot şi există o mulţime de formaţii pe care le ştiu, o mulţime despre care voi afla şi o altă mulţime şi mai mare despre care nu voi şti nimic niciodată, am zis că e foarte fain să intri pe blogul cuiva, să dai un “play” în plictiseală şi să descoperi o formaţie mişto.

Postez muzică mai veche, da. Doar n-o să stau cu ochii pe Beyonce şi cum scoate un clip, pac! şi eu cu el pe blog. Eu postez chestii de calitate . Mă respect! (no offense celor care ascultă Beyonce; deh, nu poţi să le ai pe toate ).

Am ieşit din casă şi m-am încălţat în grabă cu tenişii.
Aveau şireturile nedesfăcute, ca de obicei şi au intrat greu.
Era aproape prânzul.
Mama întindea rufe pe sârmă
şi în curte mirosea uşor a detergent şi a cartofi prăjiţi.
… dar eu aveam altceva în minte.
Am ieşit pe poarta verde şi am fugit pe străzile pustii şi plouate,
cu duzi şi gutui bătrâni şi mirosind a ud,
până m-ai prins tu de-o mână cu mâna ta umedă, uşor emoţionată.
M-ai privit intens, mi-ai şoptit ceva la ureche
şi mi-am dat seama că e timpul să mă opresc.

De la un timp nu prea mai ascult Coldplay. Doar când lucrurile mi se par prea complicate şi simt că nu pot să le descurc. Deşi majoritatea cântecelor au versuri destul de triste, pe mine mă fac de cele mai multe ori să prind viaţă, pentru că sunt simple şi spun lucruri atât de profunde.

Melodia “Don`t panic” îmi place în mod special pentru imaginea simplistă despre lume şi pentru secvenţa din clip când aceasta se închide în sine. În plus, versurile din final au un calm aparte:

“Oh, all that I know
There’s nothing here to run from
‘Cos yeah, everybody here’s got somebody to lean on.”

Coldplay - Don`t panic

De curând am intrat pe un site ca să caut o melodie al cărei titlu îl uitasem şi am găsit multe nume de melodii noi, ceea ce înseamnă că tipii nu stau chiar degeaba prin turnee.