Grevistul

*anul trecut, în timp ce citeam poveștile de 300 de cuvinte ale jurnalistului american Brady Dennis, mi-am dorit mult să pot scrie și eu ceva asemănător; mai jos e o încercare (nefinisată) din toamna anului trecut, când am văzut un bărbat și niște pancarte în centrul vechi și am făcut ceea ce nu fac de obicei: m-am oprit

Oameni trec înfrigurați în susul și-n josul străzii pavate, aruncând priviri scurte către pancartele acestui om. Stau prinse cu agrafe de hârtie de sfoara care leagă cei doi stâlpi din centrul vechi al Bucureștiului precum niște rufe puse la uscat. Sunt patru foi mari albe pe care el a scris în albastru, roșu și negru.

Din mers, poți ușor distinge cuvinte precum: foame, credință, grevă, pentru că sunt scrise mai mare sau îngroșat. Dar nimeni nu se oprește ca să citească și cuvintele mici. Sau printre rânduri.

Alexandru Tudorel nu s-a gândit la multe lucruri de-a lungul celor 50 de ani ai săi. Când era mic nu s-a gândit că va fi șofer. Când era la liceu nu s-a gândit că va avea doi copii. Mai ales, nu s-a gândit niciodată că acum, la jumătatea vieții, va rămâne fără slujbă, va face greva foamei și va tremura la final de noiembrie pe străzile pavate și mirosind a cornuri franțuzești din centrul istoric pentru a reuși să obțină un act de proprietate fără să dea șpagă. Și nu s-a gândit niciodată că va număra zilele – acum patru la număr – până la vinerea când, spune el, își va da foc.

În fiecare zi, Tudorel își ia vechiul fes tărcat, gri cu negru, haina de iarnă kaki cu glugă, pantalonii kaki și pantofii negri și iese pe ușă. E aproape o lună de când vine aici, privind pereții BNR și ai Autorității Naționale pentru Cetățenie – unde spune că prefectul, cu care vrea să vorbească, are mereu treabă. Își ține mâinile amorțite de frig în buzunarele hainei, în timp ce se plimbă neliniștit în jurul celor patru pancarte ale sale.

De ce stă aici? Așa cum ar spune unii – are un vis. Vrea să obțină de la prefectură un titlu de proprietate. Iar apoi o autorizație de construcție. Iar după aceea vrea să-și construiască o mică fermă la țară, pentru soția lui și cei doi fii: unul dintre ei șofer, al doilea student la facultatea de drept.

Deocamdată însă e prins în acest loc. Își ține servieta ticsită de acte într-un ghiveci mare din ciment în care cresc boscheți și se gândește că nu mai e mult până vineri.

Interviu pe PortalHR.ro

În vara lui 2010, în pliză criză economico-financiară, mi-am dat seama că trebuie să-mi părăsesc job-ul. Eram reporter la una dintre cele mai valoroase reviste de business din piață din acel moment, Money Express, dar problemele cu care se confrunta publicația erau semne clare că aveau să urmeze vremuri grele. Așa că am decis să pornesc într-o călătorie pe cont propriu: freelancing.

S-a dovedit însă a fi cea mai bună decizie legată de carieră pe care aș fi putut-o lua. Am ajuns să lucrez mai puțin, să fiu mai productiv, să am o viață mai relaxată și să câștig mult mai mult decât o făceam ca salariat.

Cei de la PortalHR mi-au luat un interviu despre această experiență.

Hiljainen sinfonia*

*simfonia tăcută

sursa: Esquire.ro

Compozitorul Pekka Jalkanen

„Nimeni nu va aplauda”. Aceasta e înţelegerea serii.

Pekka Jalkanen stă pe unul dintre scaunele roşii, de pe partea dreaptă a sălii de concerte a Muzeului „George Enescu” din Bucureşti, în rândul al treilea. Nu e foarte înalt, dar dă senzaţia unui om solid, impunător. Are părul alb, lung până la nivelul umerilor şi ochi reci, de un albastru pal.

Jalkanen (66 de ani) ne este prezentat drept un artist retras, izolat pe propria-i insulă din mijlocul Finlandei, Vaivio. Poate de aceea, chiar şi acum, în timp ce se pregăteşte pentru concertul „Simfonism finlandez de inspiraţie românească”, găzduit de Muzeul „Enescu” într-o seară caldă de mai, e tăcut şi concentrat.

Întregul program al serii e compus din muzică de contemplare şi meditaţie. Prima parte este dedicată pianului şi flautului, care construiesc – uneori ademenitor, alteori sfâşietor – cele trei părţi ale piesei „Nunta soarelui”: Zâne, Iele şi Soare. Muzica povesteşte încercarea zadarnică a zânelor de a-l opri pe Soare să se îndrăgostească de una dintre Iele.

Jalkanen a văzut prima dată România rurală în 1972, când era student şi a stat câteva săptămâni în ţară pentru a cerceta anumite cântece din folclorul românesc vechi. [citește mai departe]

10 lucruri esenţiale când porneşti o pagină pe Facebook

*apărut şi în Evenimentul Zilei (print + online)

Să fii pe cea mai populară reţea de socializare din lume sau să stai deoparte ţine de propria strategie de promovare. Dar dacă ai decis să creezi o pagină Facebook, atunci ar trebui să o faci profesionist.

Poate ţi-ai dorit mereu o cale de a afla mai uşor ce anume şi-ar dori potenţialii clienţi în plus de la firma ta, ce produse le plac şi, mai ales, cum cred ei că ar putea fi businessul tău mai bun. Unii ar spune că aceste informaţii sunt aur curat.

Ei bine, Facebook-ul şi cei peste 2 mil. de utilizatori români care populează reţeaua sunt, probabil, exact ceea ce cauţi. Ai nevoie doar de o pagină şi de fani. Dar înainte de a ajunge să le poţi pune fanilor întrebările de mai sus, e nevoie de multă muncă. Iată câteva sfaturi privind paşii pe care nu trebuie să-i ratezi dacă tocmai începi.

What makes you a journalist?

The functions of a journalist changed so much that we might come to call journalist a guy who’s spending his time mostly on social media and knows HTML. But does it apply locally, too?

When I got my first job as a reporter, back in 2007, this was one of the few positions someone could hope for within the journalistic field. What’s a reporter supposed to do? Well, things like tracking possible subjects, doing interviews, keeping in touch with authorities, following-up on events and, of course, writing. But this first job of mine wasn’t within a print newspaper, but a news website, called FrontNews.

Quickly changing

My job as a reporter wasn’t quite fitting the classic job description either. Apart from working on my own subjects, a big part of my work consisted in monitoring competitors and keeping up with them. Plus, I had to look out for photos that would’ve matched the news I was working on. This was, no doubt, part of a subtle shift toward a new web-based age regarding jobs in journalism. And if Twitter and Facebook were at that time what they are today, for sure they would have been a must.

The real shift

Two years later, in 2009, when I was working as a reporter within weekly business magazine Money Express, I joined Twitter and the global conversation and started following different people from the communication field working here and there. This is how I got to follow @Steve Buttry and came to read his great post on how to land your next job in digital journalism. Along with tips for building a pitch to sell to your next boss, he also gives some impressive examples of how people can creatively apply for a job. Not to mention that he is working as a Director of Community Engagement at TBD, a top news website covering Washington D.C. How does that sound for a job in journalism?

Cum să ai o pagină productivă pe Facebook în 7 paşi

*apărut şi în Evenimentul Zilei (print + online)

Expunerea pe Facebook poate fi, zilele acestea, de 1.000 de ori mai valoroasă decât ar fi, de exemplu, o campanie de promovare cu flyere în centrul oraşului. Şi mai ieftină.

Asta pentru că pe Facebook se află deja peste 2 mil. de utilizatori români, în timp ce prin centrul oraşului tău sunt slabe şanse să treacă mai mult de câteva mii. Dar să fii prezent pe cea mai populară reţea de socializare din lume nu e de ajuns. Iată un scurt ghid pentru a-ţi crea o pagină productivă pe Facebook.

1. Pagină versus profil

Dacă vrei să-ţi promovezi businessul pe Facebook, creează-ţi o pagină în locul unui profil. Pe lângă faptul că regulile de utilizare ale reţelei fondate de Mark Zuckerberg indică acest lucru, o pagină este, realistic vorbind, mai bună. Pentru început, pagina (în comparaţie cu profilul) este mai puţin intrusivă. Doar utilizatorii care sunt cu adevărat interesaţi de activitatea firmei tale vor alege să te urmărească, dând „like” („îmi place”) paginii tale şi devenind, în consecinţă, “fani”.

Facebook Insights

E adevărat că un profil te poate ajuta să-ţi creşti mai repede reţeaua de contacte (adăugând personal oameni în lista de prieteni), dar acest lucru s-ar putea să-i deranjeze pe cei mai mulţi dintre ei şi să-ţi afecteze imaginea. De altfel, ei sunt acolo, în esenţă, pentru a socializa, nu pentru a lua contact cu diversele firme care se învârt prin jur. Pe deasupra, un profil nu poate depăşi 5.000 de prieteni, în timp ce numărul de fani al unei pagini nu are o limită.

Children: How I started to work with them

Children are great. They give me energy and fill me with positive thoughts. Maybe this is why I wished so much to work with them.

It started last year, when this great idea crossed my mind. Every once in a while, I was spending time with Alex, the 12 year old son of a very close friend. I was trying to help him solve problems for the maths class, and after that, he used to play the piano or draw me something. He was very talented and seemed passionate, but he didn’t have enough time to fully master any of these activities. Moreover, while listening to him playing classical pieces and songs from movie soundtracks, I thought it might be great if Alex knew how versatile the piano is, but not by listening to a CD or mp3. I thought someone should take him to different live concerts (from jazz to rock and roll) and feel that music going through him.

One day, I asked Alex what he would like to do when he grew up, as a job. And he answered that he’d play music or draw. Or maybe vice versa. We had a little talk about it and he mentioned that he’d love to work for Disney. I said:

Beginning: How I became freelancer

In June 2010, I had to change my life. At that time, I was still writing for the Romanian weekly business magazine Money Express as a full-time reporter. But not for long.

The Romanian media crashed in 2009. It happened mainly because the major media outlets in the country were not able to overcome some serious problems (that they partly still have) related to the way they run the business. Money Express (severely lacking a marketing budget for quite some time) also started having financial problems and the collapse seemed imminent to me. It turned out I wasn’t that right (the magazine became monthly, but it’s still published), but having your salary put off for more than two weeks isn’t comforting at all, especially when you don’t have a safe alternative. So I decided to apply a crisis strategy.

The “Who can you call at 11 p.m.?” strategy

There is this famous saying among journalists, that sounds something like this: