Un alt tren taie acum câmpul şi dealurile. Dacă cerul ar fi o oglindă, şi cerul ar fi tăiat, ca de două foarfece, de şinele perfect paralele. E aproape seară. După cum spuneam, cu un alt tren merg acum, spre un alt loc. Vagonul pare aglomerat, dar nu pentru că ar sta oameni şi în picioare, ci fiindcă sunt ocupate absolut toate locurile. Numai figuri străine – cele mai multe comune, poate şi unele speciale. Am observat, la un moment dat, că atunci când merg cu trenul alături de mulţi oameni mi se întâmplă ceva ciudat (mai degrabă din instinct decât conştient): caut cu privirea persoanele aparent simpatice, care îmi stârnesc prin ceva atenţia. Nu ştiu sigur prin ce: gesturi, haine, frumuseţe fizică, iar apoi, de-a lungul călătoriei, ei primesc mai multă atenţie din partea mea decât ceilalţi. Aş putea spune că îi analizez, dar nu chiar la modul excesiv. Cred că le acord cumva statutul de colegi simpatici de călătorie, lucru care probabil mă ajută să mă simt mai confortabil şi să percep drumul ca fiind mai plăcut.
Acum tocmai se schimbă macazul, iar zdruncinăturile uşoare sunt însoţite de un zgomot surd, estompat de geamurile securizate ale vagonului. Soarele nu mai apucă să ajungă decât pe vârfurile copacilor, ce rămân cu viteză în urmă, pe rând. E acea parte a zilei când păsările fac ultimele zboruri, iar atmosfera începe să devină umedă.
Departe, însă, câmpul încă e luminat de razele obosite ale soarelui. E pustiu şi acoperit cu o perie deasă de iarbă înaltă, iar din când în când câte un copac rupe monotonia. În rest, nimic special. Un câmp pe care îl văd pentru prima dată şi care pentru mine este cu totul neimportant.
Dilatând temporalitatea şi mai mult, m-aş putea totuşi opri asupra celor câteva case adunate mănunchi, cam la 300 de metri de calea ferată, ale căror jaluzele trase dau impresia de linişte. Oare cum e înăuntru? ma întreb.
De pe singura stradă asfaltată din apropierea lor, care duce spre şosea, tocmai iese un om pe o bicicletă, care, după formă, pare să fie veche. Nu se grăbeşte deloc. De fapt, unde s-ar putea grăbi? Doar trenul se grăbeşte să ne ducă pe noi, dintr-un loc într-altul. Este singurul care aduce o mică schimbare în acest loc, în această seară. Poate şi mâine… Toate par să aibă, totuşi, un rol. Imaginea câmpului, a caselor şi a biciclistului mă face să mă întreb: cum pot trăi în fiecare zi fără să văd acest loc? Şi alte 10.000, mult mai frumoase, unde, culmea, timpul trece (cel puţin aparent) la fel ca în oraşul în care stau eu. Cum de mă mulţumesc să văd cum soarele apune doar în colţul meu de lume? Ce se întâmplă ÎN şi CU toate locurile în care nu mă pot afla? Şi mai ales, cine face alegerile astea: „aici” sau „acolo”?
