pauldumitru

O poză cu România e o poză care în primul rând te surprinde. Te surprinde pentru că România - aşa cum zice şi bine-cunoscuta reclamă de promovare a turismului românesc şi care nu şochează prin lipsa de inspiraţie - e întotdeauna surprinzătoare.

Problema este dacă te surprinde plăcut sau nu, căci adesea România nu poate fi cunoscută din poze decât privind două fotografii cu ea : prima în care să apară o Românie frumoasă şi a doua în care să fie expresiv relevată acea Românie pe care toţi o vedem atunci când mergem cu trenul, atunci cand alegem străzi mai puţin centrale, atunci când soarele nu ne mai străpunge ochii reflectându-seîin termopanele marilor bănci, ci ne dezvăluie un trotuar de pe care un infirm în zdrenţe se străduieşte să ne vâre cât mai convingător sub priviri rănile şi neajunsurile sale. Dacă îi dai, sigur te va copleşi cu mulţumiri şi cu “Domane-ajută”, iar dacă nu, s-ar putea să bolborosească câteva înjurături care nu-ţi vor face ziua mai plăcută. Nici nu te va indispune, însă.

Românii s-au învătat să îndure ploile de înjurături şi vorbe care iţi reamintesc de imaginaţia debordantă a poporuluiclui Dracula. S-au obişnuit să îndure flegmele şi gunoaiele de pe jos, geamurile nespălate din autobuze, scaunele pe care s-au înnegrit gume de mestecat “uitate” de băieţaşi de cartier care nu ştiu nici cât fac 2 + 2 x 2, căci ei fac întâi adunarea şi apoiîinmulţirea. De fapt, cuvântul potrivit e “complacere”.

Românii se complac în mizeria în care par a nu vedea că înoată zi de zi. Pentru ei nu e relevant că totul se degradează insesizabil dar constant. Românilor nu le lipseşte însă, simţul proprietăţii, ci e hiperdezvoltat, căci ei îşi iubesc la nebunie proprietatea, casele, maşinile, dar nu realizează că si tramvaiul, şi trotuarul, şi toaleta publică, şi zidurile clădirilor pe lângă care trec le aparţin, indirect. Pe toate acestea nu le foloseşti şi nu te atingi de ele o singura dată, ci de repetate ori şi poate chiar tu te vei aşeza pe scaunul pe care l-ai rupt, pe care l-ai scrijelit, pe care cine ştie ce altceva ai mai facut. Românii obişnuiesc să-şi bage … în ce pot şi de câte ori pot.

E ca în povestea cu lada de mere în care, dacă pui unul stricat, acela le va afecta pe toate. Dacă oraşul tău arată dezolant, fii sigur că nici casa ta sclipitoare nu va dăinui prea mult aşa. Păcat că romanii nu au auzit de frumoasa replică : “dacă tuturor le e bine, mie n-are cum să-mi fie rău” .

Mai e doar un pic şi încep admiterile la Universitatea din Bucureşti. Am fost pe 23 august să mă înscriu la Litere şi Fjsc şi nu mi-a luat aşa mult - aproximativ 4 ore.

Pot să mă consider un norocos. Marele dezavantaj a fost faptul că taxa l-a fjsc se plăteşte, în mod inexplicabil (din punctul meu de vedere, cel puţin), la sediul Facultăţii de Drept de pe bd-ul Mihail Kogălniceanu. Trebuie să recunosc, însă, că uneori am un noroc surprinzător. Nici nu m-am aşezat bine la coadă că a şi apărut o casieriţă care tocmai îşi deschidea ghişeul. Păcat că a survenit un eveniment care, thank God, deocamdată nu mă scoate din minţi : o … doamnă şi fiica sa ,exact când eu mă pregăteam să plătesc, s-au vârât în faţa mea ca să plătească “dânsele”. M-a surprins atât de tare gestul încât nici măcar nu am putut reacţiona deşi îmi stătea pe limbă să le zic ceva de la obraz. Şi casieriţa se uita cu dispreţ la ele dar ce puteam să le fac? Te aştepţi la bun simţ de la nişte persoane ca acestea. În plus, erau şi genul care te omoară cu locvacitatea şi bunăvoinţa debordantă. Oricum, după ce am plătit l-am întrebat pe portarul de la Rectorat ce să iau pentru a ajunge la Leu.

“- 601″, mi-a zis.
Ei bine 601 nu opreşte chiar la Leu, ci la o staţie de el, dar a trebuit să trec pe la “semănătoarea” şi să iau alt autobuz ca să aflu asta.

La fjsc era lume multă. Şi mi-am zis că o să dureze o veşnicie. Noroc că s-au gandit chiar atunci să suplimenteze cu o altă sală (din nou norocul meu). Nu vreau să comentez lipsa de comunicare a celor de acolo, însă trebuie să mă plâng de faptul că nu pot să aducă drept scuză pentru aceasta multele ore pe care şi le petrec cu posibilii viitori stundenţi. Ăsta le este serviciul. Şi îmi aduc acum aminte de un editorial recent al lui Cristian Tudor Popescu, care se intitula: “Eşielomul”. Nu mi se mai pare corect să îi iert pe oameni pentru că “sunt şi ei oameni”.

În plus, la fjsc am vazut multe fiţe şi am observat că fetele care voiau să se înscrie nu erau…foarte comunicative (no offence). Oamenii nu vorbesc deloc între ei. Ce e cu lumea asta?? Uneori nu o înţeleg. În schimb m-am împrietenit cu doi baieti. Unul din Suceava, iar celălalt din Galaţi, cu care am vorbit foarte mult. Apoi am luat un 336 până la Litere unde în 20 de minute m-am şi înscris şi am şi aflat că examenul la Comunicare este pe 2 septembrie. Probabil că şi cei de la fjsc o să anunţe cât de curând datele şi orele.

Şi pentru că, iată, se apropie admiterea din toamnă, ţin să le urez tuturor candidaţilor multă baftă şi inspiraţie.

adăugire: la fjsc, proba scrisă are loc pe 3 septembrie de la ora 14.00, dar sunt sigur că stiaţi deja.

De curând am vizionat un documentar având în centru problemele actuale ale Tibetului şi pe Dalai Lama, regele, conducatorul spiritual, omul, gânditorul.

Aş fi naiv să spun că acest om, Dalai Lama, nu este ceea ce pare, ceea ce se spune, ceea ce se aude că este. Ce altceva este el, dacă nu un umil oarecare, un om între oameni, lucru care însă, cel puţin în momentul de faţă, nu mai poate fi decât rar întâlnit într-o societate ca a noastră? Societate ce-şi fixează ca scop, ca finalitate aproape unică, îmbogăţirea materială constantă şi nelimitată cu orice preţ.

Peste ceva timp, trebuie să observ, după această secetă de cultură care a dus la subdezvoltarea ei, la clasarea sa în subsolul piramidei oportunităţilor omului modern, se va ajunge, probabil, la căutarea debusolată, frenetică, a unor orişicât de neînsemnate fărâme de valori. Valori pe care astăzi le îngropăm sub stratul gros de lut lipsit de culoare, de pământ nefertil şi de sub care tot noi vom fi nevoiţi, săpând anevoie, să le scoatem din nou la lumină.

Discursul lui Dalai Lama mi s-a parut desăvârşit. Am avut impresia, pe tot parcursul interviului, că el ştie să nu se dezică de propriile-i credinţe. Ştie să fie şi este un lider spiritual în toată regula, care nu reprezintă numai un popor, o cultură, o personalitate, ci o întreagă perioadă aproape incomensurabilă de acumulare a experienţei. Nu mi s-a parut nicio clipă că Dalai Lama ar fi mai mult sau mai puţin actual. Problemele din acest moment ce preocupă întraga umanitate şi cele care tind spre particular, toate acestea ii sunt cunoscute. Şi asta pentru că Dalai Lama întelege că spiritul uman actual a cunoscut pe cât de multe îmbunătăţiri, pe atât de multe nesiguranţe, temeri, dorinţe, greşeli. “Schimbarea este ceva firesc şi nu poate fi oprit. Ar fi o greşeală, de fapt, să încercăm măcar să oprim schimbările”.

Desigur, fie că vrem, fie că nu, lumea s-a schimbat, se schimbă şi se va schimba la nesfârşit şi fiece schimbare bună aduce cu sine şi una sau mai multe schimbări rele. Ceea ce trebuie înteles este că, indiferent de proporţia dintre schimbările pozitive şi cele negative, primele vor fi întotdeauna superioare din punct de vedere calitativ. Frica este singura care ar putea face ca balanţa să atârne mai mult în favoarea aspectelor nebenefice. Frica de eşec, de cunsocut şi necunoscut, de neîmplinire. Frica, în general, nu face altceva decât să oprească şi chiar să suprime puterea de a lupta pentru propriile vise, dorinţe, credinţe. Lipsa de încredere în forţele proprii este o cauză a eşecului. Frustrările, decepţiile, toate aceste aspecte negative ale conştiinţei umane trebuie nu şterse ci extirpate, aş zice, căci ele nu duc decât la alte insuccese. La fel se întâmplă cu ideile preconcepute, cu credinţa în lucruri nepotrivite. Frica a creat starea de colaps ce caracterizează atât de bine unele locuri din lumea noastră.

În încheiere aş vrea să notez, de asemenea, importanţa discursului marelui gânditor şi apărător al spiritualităţii, din punctul de vedere al formei lui şi al receptării oarecum greoaie, dar care este dificilă, de fapt, numai în aparenţă. Felul marelui călugar de a vorbi, rar, cu pauze, cu gesturi ample, bogate, nu face altceva decât să contrasteze cu o lume care se grăbeşte şi care grăbeşte totul, cu o lume care emite, preia şi reia informaţii pe bandă rulantă, care măsoară totul în biţi şi pixeli, în euro şi în grafice de rentabilitate. O lume care se grăbeşte uneori inexplicabil şi care tot ea are, adesea, impresia că timpul trece mai repede ca altădată, că verile sunt altfel, că iernile de odinioară sunt istorie.

Dar câţi oameni mai petrec două ore contemplând frumuseţea cerului din timpul nopţii, încercând să găsească stele căzătoare? Câţi mai sunt fascinaţi de păduri, de nori, de păsări? Totul pare atât de banal, atât de obişnuit, încât însuşi totul s-a obişnuit şi plictisit de oameni.

- Spune-mi, l-am întrebat într-o zi, ce înseamnă să reuşeşti?

- Înseamnă să crezi.

Între 1-6 septembrie au loc admiterile la fjsc şi Litere. Nimic nu e, însă, sigur. Nu se ştiu nici datele exacte, nici orele. Nu se ştie mai nimic. Saiturile oricum sunt pe-afară când vine vorba de actualizări, fie ele şi săptămânale. Aşa că m-am hotărât să mă duc la faţa locului, ca sa văd care e situaţia.

Desigur, gara mă întâmpină cu nefericiţii care trag însetaţi din pungi şi cu tigănuşii insitenţi care cer 1000 de lei. Mă urc în autobuzul încins şi gemând de atâţia oameni, încât abia reuşesc să compostez biletul, şi mă sprijin de uşa şoferului, deşi afişul îmi interzice asta. Nu am însă, ce face. Toată lumea împinge şi transpiră.După vreo 10 minute, se zăreşte gardul Palatului Cotroceni. Domnul preşedinte sigur are aer condiţionat…

Autobuzul opreşte vis-a-vis de fjsc. Nu e nicio trecere de pietoni prin zonă, aşa că traversez neregulamentar. E prima dată când ajung la facultate, care nu mă surprinde decât prin faptul că pe peretele din cărămidă scrie lăbărţat, cu creta :”jurnalismul la etajul 6″.Măcar merg lifturile…cele laterale.

La 6 e linişte şi nu e nimeni. Citesc afişele despre admiterea 2006 şi mă hotărăsc să merg la Secretariat, unde mă întâmpină o doamnă (sau domnişoară) care îmi explică exact ceea ce citisem şi mai devreme pe afişele cu informaţii. Îmi dă si două … hartiuţe cu telefoanele facultăţii şi îmi spune să sun la sfârşitul lui august. “Nu ştim mai nimic despre zilele în care vor avea loc examenele”, îmi aminteşte doamna secretară. Dar oare cine ştie? Ceea ce a stricat însă, relativa păşnicie a fost întrebarea mea: dacă aş putea să găsesc un loc în cămine pentru a sta pe perioada examenelor. “-Nu. Nu prea (!?) se poate aşa ceva. Noi, de fapt, nici nu avem locuri în cămine pentru studenţii din primul an”!!!!…Nu aş vrea să comentez aceast lucru, dar mi se pare imposibil să nu mă plâng în ceea ce priveşte organizarea când vine vorba de România. Mi se pare imposibil să nu mă revolt că o facultate care se vrea respectată nu oferă locuri în cămine pentru studenţii ei. Ce se intamplă cu ei?

Răspunsul la aceasta întrebare e simplu. Stau la o gazda sau îşi cumpără un loc în cămin de la cei care au deja o gazdă şi nu au nevoie de el. Preţul e de 300 de euro. Aveam să aflu cu stupoare, mergând la doamna administratoră de la Căminele din curtea fjsc-ului că “Dacă vii pe 31 la uşa mea doar n-o să te las să stai în strada!”. Era atât de simplu iar eu nu înţelegeam!! Ce naiv pot să fiu uneori! Totul se rezumă la bani în fascinanta Românie. Poţi să fii tu cât de genial vrei, că tot degeaba, dacă nu ai o pila ici şi colo şi o puşculiţă burduşită ca să umfii buzunarele unor trândavi, care pe deasupra te mai tratează şi de sus, sictiriţi şi fără urmă de bun simţ. Asta este, poate îmi spune cineva cum se rezolvă problemele astea, căci eu unul sunt foarte dezamăgit de tot şi de toate şi am tot dreptul.

E înnorat. Plaja e pustie. Valurile udă malul într-un du-te-vino zbuciumat şi totuşi lent, ca un ritm fără sens. E o tragedie greu de pătruns în această îmbrăţişare pătimaşă a uscatului cu marea, pe care nu cred că o voi putea cuprinde cu gândul vreodată.

La câţiva metri de mine stă uitat un castel de nisip, aşteptând resemnat fluxul. Mâinile care l-au modelat sunt acum departe, poate. În vreo cameră de hotel, în vreun rapid de Mangalia-Bucureşti, tăind grăbit câmpiile pline cu Floarea-Soarelui. Pe nisipul uşor umed se disting încă urme de paşi, uitate de suflete străine, într-un oraş străin, la un capăt de lume. E încă vară…