vara…

E înnorat. Plaja e pustie. Valurile udă malul într-un du-te-vino zbuciumat şi totuşi lent, ca un ritm fără sens. E o tragedie greu de pătruns în această îmbrăţişare pătimaşă a uscatului cu marea, pe care nu cred că o voi putea cuprinde cu gândul vreodată.

La câţiva metri de mine stă uitat un castel de nisip, aşteptând resemnat fluxul. Mâinile care l-au modelat sunt acum departe, poate. În vreo cameră de hotel, în vreun rapid de Mangalia-Bucureşti, tăind grăbit câmpiile pline cu Floarea-Soarelui. Pe nisipul uşor umed se disting încă urme de paşi, uitate de suflete străine, într-un oraş străin, la un capăt de lume. E încă vară…