…departe, dar împreună cu Dalai Lama

De curând am vizionat un documentar având în centru problemele actuale ale Tibetului şi pe Dalai Lama, regele, conducatorul spiritual, omul, gânditorul.

Aş fi naiv să spun că acest om, Dalai Lama, nu este ceea ce pare, ceea ce se spune, ceea ce se aude că este. Ce altceva este el, dacă nu un umil oarecare, un om între oameni, lucru care însă, cel puţin în momentul de faţă, nu mai poate fi decât rar întâlnit într-o societate ca a noastră? Societate ce-şi fixează ca scop, ca finalitate aproape unică, îmbogăţirea materială constantă şi nelimitată cu orice preţ.

Peste ceva timp, trebuie să observ, după această secetă de cultură care a dus la subdezvoltarea ei, la clasarea sa în subsolul piramidei oportunităţilor omului modern, se va ajunge, probabil, la căutarea debusolată, frenetică, a unor orişicât de neînsemnate fărâme de valori. Valori pe care astăzi le îngropăm sub stratul gros de lut lipsit de culoare, de pământ nefertil şi de sub care tot noi vom fi nevoiţi, săpând anevoie, să le scoatem din nou la lumină.

Discursul lui Dalai Lama mi s-a parut desăvârşit. Am avut impresia, pe tot parcursul interviului, că el ştie să nu se dezică de propriile-i credinţe. Ştie să fie şi este un lider spiritual în toată regula, care nu reprezintă numai un popor, o cultură, o personalitate, ci o întreagă perioadă aproape incomensurabilă de acumulare a experienţei. Nu mi s-a parut nicio clipă că Dalai Lama ar fi mai mult sau mai puţin actual. Problemele din acest moment ce preocupă întraga umanitate şi cele care tind spre particular, toate acestea ii sunt cunoscute. Şi asta pentru că Dalai Lama întelege că spiritul uman actual a cunoscut pe cât de multe îmbunătăţiri, pe atât de multe nesiguranţe, temeri, dorinţe, greşeli. “Schimbarea este ceva firesc şi nu poate fi oprit. Ar fi o greşeală, de fapt, să încercăm măcar să oprim schimbările”.

Desigur, fie că vrem, fie că nu, lumea s-a schimbat, se schimbă şi se va schimba la nesfârşit şi fiece schimbare bună aduce cu sine şi una sau mai multe schimbări rele. Ceea ce trebuie înteles este că, indiferent de proporţia dintre schimbările pozitive şi cele negative, primele vor fi întotdeauna superioare din punct de vedere calitativ. Frica este singura care ar putea face ca balanţa să atârne mai mult în favoarea aspectelor nebenefice. Frica de eşec, de cunsocut şi necunoscut, de neîmplinire. Frica, în general, nu face altceva decât să oprească şi chiar să suprime puterea de a lupta pentru propriile vise, dorinţe, credinţe. Lipsa de încredere în forţele proprii este o cauză a eşecului. Frustrările, decepţiile, toate aceste aspecte negative ale conştiinţei umane trebuie nu şterse ci extirpate, aş zice, căci ele nu duc decât la alte insuccese. La fel se întâmplă cu ideile preconcepute, cu credinţa în lucruri nepotrivite. Frica a creat starea de colaps ce caracterizează atât de bine unele locuri din lumea noastră.

În încheiere aş vrea să notez, de asemenea, importanţa discursului marelui gânditor şi apărător al spiritualităţii, din punctul de vedere al formei lui şi al receptării oarecum greoaie, dar care este dificilă, de fapt, numai în aparenţă. Felul marelui călugar de a vorbi, rar, cu pauze, cu gesturi ample, bogate, nu face altceva decât să contrasteze cu o lume care se grăbeşte şi care grăbeşte totul, cu o lume care emite, preia şi reia informaţii pe bandă rulantă, care măsoară totul în biţi şi pixeli, în euro şi în grafice de rentabilitate. O lume care se grăbeşte uneori inexplicabil şi care tot ea are, adesea, impresia că timpul trece mai repede ca altădată, că verile sunt altfel, că iernile de odinioară sunt istorie.

Dar câţi oameni mai petrec două ore contemplând frumuseţea cerului din timpul nopţii, încercând să găsească stele căzătoare? Câţi mai sunt fascinaţi de păduri, de nori, de păsări? Totul pare atât de banal, atât de obişnuit, încât însuşi totul s-a obişnuit şi plictisit de oameni.