pauldumitru

Afară a început să plouă. E toamnă şi e frig, iar picăturile reci se sparg pe frunzele ruginii de pe jos sau fac cercuri pe băltoacele murdare de pe stradă. Se văd umbrele singuratice şi câteva maşini cu farurile aprinse claxonează departe, înspre capătul străzii. Apoi se lasă liniştea şi numai sunetul înfundat al ploii răzbate de afară.

În cameră e trist. Se aude uşor ticăitul ceasului, iar din glastră trandafirii zâmbesc palizi, aproape uscaţi. Numai cele 3 fire de regina-nopţii, culese de aseară, împrăştie un miros plăcut şi dulce, ca un sărut de adio al verii. A venit toamna şi eu am reuşit să mă împac cu ideea că vara a trecut şi vor urma zile reci şi ploiase. Apoi va ninge şi totul va fi alb. Iar eu voi fi tot eu. Şi sunt fericit că vara a plecat de tot. E bine să fie toamnă.

Festivalul Medieval Sighişoara are loc, în fiecare an, pe la sfârşitul lui iulie, în ultimul weekend. În 1992, municipalitatea a facut un efort şi a pus pe picioare ceea ce eu consider unul dintre cele mai frumoase festivaluri pe această temă din ţară.

Cu câteva zile înainte de începerea Festivalului trenurile încep să se aglomereze. Oameni - şi mai ales adolescenţi - din toată ţara, cu rucsacuri uriaşe, cu planuri, se postează în gări şi aşteaptă. De obicei, tinerii sunt în grupuri. Vorbesc zgomotos, ţin beri în mâini şi nu încape îndoiala că majoritatea sunt rockeri. Am vazut rock dus la cote maxime în periplul meu spre şi prin Sighişoara, dar niciodată nu am avut probleme, aşa cum se plângeau unii. Desigur, asta dacă exclud faptul că au fost câţiva care mi-au cerut bani şi tigări. Dar asta face parte din frumuseţea călătoriei. Şi călătoria e într-adevăr frumoasă. Personalul de la Ploieşti - cel de dimineţă - pleacă pe la 4 jumate, cu puţin înainte să se crape de ziuă.

Cum ajungi în gară, şi vezi peronul împânzit de bagaje, corturi, saci de dormit, izoprenuri. Unii nu au nimic. Ei spun că aşa simţi gustul Sighişoarei. Mai toţi sunt însă, pe jumătate adormiţi.

Ca să ajungi la Sighişoara din Ploieşti, trebuie să treci prin Braşov, unde stai o ora - de la 7 la 8 - şi schimbi şi trenul. Aerul de munte e rece, dar merită sacrificiul. Apoi te urci într-un personal “cu regim de accelerat” şi de partea cealaltă a geamului de clasa a 2-a încep să se perinde locuri pe care e puţin probabil să le calci vreodată. Paisajele, deşi nu te surprind, sunt frumoase. Dacă nu ai chef să priveşti poţi dormi în obişnuitul legănat al vagoanelor. Trenul ce duce spre oraşul de pe Târnava Mare e ideal pentru asta. Din holuri răzbat de obicei sunete de chitară, iar timpul se alungă odată cu mersul grăbit al vechii locomotive.

La Sighişoara ajungi pe la 11:30. Gara arată destul de rău dar sunt sigur că va fi modernizată curând. Cum cobori pe peron te asaltează oameni care vor să îti ofere găzduire. Fie în casa, fie în gradină, la cort. Dacă ai noroc, găseşti o gazdă de treabă - adică acces la baie, la frigider şi la alte facilităţi.

Sighişoara e singura cetate locuită din Europa şi una dintre cele mai frumoase. După ce te instalezi, te poţi rătăci printre cei 10-20.000 de turişti care îşi pierd gândurile pe străduţele pavate ale orăşelului. Fiecare caută să se bucure de evenimentele organizate: piese de teatru, concerte, proiecţii… şi dacă ai o păturică, poţi să te aşezi oriunde vezi ceva interesant şi vrei să iei parte. E frumos că te simţi oarecum integrat. Cetatea se recreează pentru tine şi eşti, dacă nu implicat, atunci cu siguranţă fascinat de frumuseţea locurilor şi a oamenilor. Aici înţelegi cu adevărat ce înseamna “libertate”. Deşi “libertate” înseamnă pentru fiecare altceva, la Sighişoara acest cuvânt capătă o semnificaţie cumva universală .

adăugire iulie 2007: anul acesta, festivalul va avea loc in perioada 27-29 iulie. click pt articol

Am fost acum câteva zile la muzeul “Grigore Antipa”. Recunosc - fiindu-mi foarte ruşine - că e prima dată când îl vizitez. Cu toate că nu arată minunat, căci sălile, ca mai în toate muzeele româneşti, nu sunt aranjate chiar în cel mai plăcut mod, e un loc interesant pentru o zi în care te decizi să faci ceva inedit.

Felul în care exponatele sunt aranjate îţi dă impresia că totul e înghesuit, că dacă tot le aveau, trebuia să le pună şi pe ele acolo, undeva. Nu i se acordă fiecărui obiect destulă importanţă (poate din lipsă de spaţiu). Ceea ce nu-mi place este că se încearcă o modernizare a sălilor, dar care este mai mult mimată. Globul pământesc care se învârte cum intri într-una din primele încăperi e destul de jalnic (dacă nu ai mai puţin de 12 ani). Peştera artificială care uneşte la un moment dat 2 coridoare ar fi minunată dacă înăuntru s-ar afla expuse mai multe lucruri şi dacă ar fi luminate subtil. Dacă toate camerele ar fi uşor întunecate, iar vitrinele luminate, cred că, pe lângă originalitatea ideii, oamenii ar fi şi mult mai atenţi la ceea ce este prezentat acolo.

Dar oamenii abia se abţin să nu trecă peste panglicile care despart holurile… Oricum, dacă reuşeşti să treci cu vederea aceste părţi oarecum negative, la care se adauga şi felul cum muzeul arata pe afară, totul este absolut fascinant. La un preţ rezonabil obţii câteva ore în care, după ce cobori în adâncurile timpului şi ale pământului începi uşor să urci spre ceea ce Terra înseamnă astăzi şi ajungi să fii uimit de complexitatea acestei lumi pe care adesea nu ne obosim s-o protejăm.

Tot privind, te gândeşti la un moment dat că, deşi există poate de 2, 3, sau poate chiar de 100 ori mai multe specii decât sunt expuse în acele vitrine, munca celor care şi-au dedicat viaţa spre a le găsi şi a le face cunoscute publicului larg. Entuziasmul celor care voiau ca şi cei ce aranjează fie cifre, fie litere zi de zi, să vadă ce ascunde aceasta lume, sunt demne de a fi remarcate măcar într-un blog oarecare ca acesta.

Respect oamenii care au luptat pentru ţara asta şi respect faptul că, deşi indirect, cineva s-a gândit că într-o zi eu voi păşi acolo şi voi fi martor la firimituri din istoria Pământului.

Prin 2003, pe Vh1 se difuza din când în când o melodie cu un englez îmbrăcat într-un trening negru, impermeabil, care tot mergea pe o plajă şi cânta : “Look at the stars, /Look how they shine for you, /And everything you do, /Yeah, they were all yellow …”. Suna bine şi era interesant că, în cele cca 5 minute ale videoclipului, din noapte se făcea dimineaţă fără să se schimbe vreun cadru. Apoi am văzut “Trouble”. Care mi s-a părut profundă. Coldplay se numea trupa, am aflat mai apoi. Şi tot mai apoi am văzut “Clocks” şi “Don`t Panic”, dar “In My Place” şi “The Scientist” m-au cucerit.

Oricum, melodiile nu erau comerciale, deci la tv le vedeam rareori. Până într-o zi când un prieten cu care vorbisem despre trupă a facut rost de “Parachutes” şi de “A Rush Of Blood To The head”. Albumele sunt geniale. M-am îndrăgostit de ele instantaneu. Versurile, deşi simple, transmit mesaje complexe care, când le găseşti, îti par atât de cunoscute (”wounds that heal and cracks that fix”-Politik). Fiecare melodie transmite un mesaj care depăşeşte banalul majorităţii melodiilor care sunt astăzi hiper-promovate pe piaţa muzicală.

However, a trecut ceva timp şi, odată cu trecerea lui, am aflat că albumele erau vechi, din 2000 şi 2002. Începusem să învăt versurile pe de rost şi pentru că nu mai auzisem nimic de ei de ceva timp eram nerăbdător să scoată un nou album pe piaţă. Şi, în 2005, iată că a apărut “X&Y”. Care însă, m-a dezamăgit într-o anumită măsură pentru că e relativ comercial. Trebuie să recunosc, deşi nu-mi place, că “speed Of Sound”, “Fix You”, “The Hardest Part” sunt melodii care s-au vrut comerciale şi celor 4 le-au ieşi bine planurile cu ele. Nu am mai găsit în ele acele idei originale ale lor, acele sentimente ascunse în spatele unor cuvinte neuzitate.

Dar am trecut peste asta, căci sunt şi câteva melodii mai speciale (gen “Square One”) , iar acum 2 luni am reuşit să fac rost de “The Blue Room”, scos in 1999 si care mi se pare fascinant. Sunt acolo nişte melodii în care se vede că au pus pasiune (”Bigger Stronger” , “Such A Rush” s.a.) , melodii care se potrivesc gâdurilor mele. De aceea imi place Coldplay, pentru că ei gandesc ca mine şi eu gandesc prin ei. Thank u Coldplay.