pauldumitru

“Urmează staţia…Unirii, cu peronul pe partea dreaptă”, se aude în difuzoarele metroului.

La Unirii e mereu plin de oameni. Cum se deschid uşile metroului, lumea iese val-vârtej şi o ia repede fie pe trepte, fie pe scările rulante. Toţi cei care coboară la Unirii se grăbesc. Chiar dacă sunt elevi, studenţi, oameni de afaceri, muncitori, profesori, relaţionişti etc.

Toţi îşi ştiu bine scopul, toţi îşi au fixate target-urile şi se îndereaptă hotărâţi către ele. În staţia asta, mai mult decât în oricare alta, am incitanta impresie că lumea trăieşte; că lumea e puternică! Atunci când văd afluxul de oameni care se grăbeşte în pasajul ce leagă Unirii 1 cu Unirii 2, văd acel Bucureşti plin de energie care mă face să prind viaţă. Oamenii aleargă, îşi consultă telefoanele sau agendele din mers, mănâncă, fug, se lovesc unii de alţii, însă toţi par să privească spre acelaşi punct. E ca o convenţie nescrisă: nimeni nu vorbeşte în pasaj!!

De obicei nu prea îi observi. Sunt în negru şi poartă genţi strânse pe umăr. Şi urcă din când în când în autobuze…

Da, e vorba despre controlori, despre oamenii în negru care vin pe neaşteptate lângă tine, când îţi e lumea mai dragă şi îţi spun hotărâţi şi fără să se uite în ochii tăi: “Arătaţi-mi şi mie biletul dumneavoastră”.

Apoi nu se pot întâmpla decât 3 lucruri: ori îi arăţi biletul sau abonamentul şi scapi; ori plăteşti o suprataxă de 40 de lei noi; ori dai şpagă. Şi vă asigur că toate variantele sunt posibile, dar în funcţie de situaţie şi de conjunctură. Apoi, după ce oamenii în negru -pentru că în general se urcă în autobuze câte doi- coboară şi scapi (!?), te întrebi retoric: “Dar oare cum de nu i-am văzut când s-au urcat?”. Ei bine nu ştiu. Şi eu mi-am pus întrebarea asta. Cred că ar fi complicat să stai mereu cu ochii pe geam şi cum vezi un posibil controlor să cobori repede. În plus, mai e şi respectul faţă de societate şi apoi cel faţă de tine. Iar dacă nu e … atunci e teama de a fi prins.

În plus există şi o parte bună a cumpărării de bilete/abonamente - apar autobuze noi!

Tocmai atunci când credeam că toamna asta a trecut fără să mă afecteze în vreun fel anume, mi-a trimis un sărut dulce-amărui de adio şi am răcit. Am răcit rău şi acum trebuie să stau la căldurică şi să iau pastile. Să mă tratez. Şi ca să fie ok, beau ceai dulce cu lămaie, din care ies aburi calzi.

Nu ştiu de ce, dar atmosfera asta mă trimite cu gândul la străzi pustii şi acoperite cu frunze uscate. Şi la o ceainarie cu mese de lemn, uşor lipicioase de miere, unde se ascultă muzică veche şi tristă şi unde vin oameni care vorbesc despre cărţi şi viaţă. Uneori mă întrestez când sunt bolnav pentru că am impresia că mă schimb. Alteori nu-mi pasă. Dar de data asta sunt trist. Pentru că voiam să treacă o toamnă fără să răcesc şi astfel făceam un an de când nu am mai luat paracetamol şi penicilina V.

E tare urât când sunt răcit. Parcă totul din jur se schimbă şi nimic nu mai are gust bun. Numai ceaiul are. Cred că de-aia se bea ceai când eşti bolnăvior. Şi se doarme mult de tot. Multe lucruri ciudate se întampla în somn. Doar că mie în general nu-mi place să dorm. Eu vreau să stau treaz. Dacă se întâmplă un lucru interesant în timp ce eu dorm şi îl ratez?

De fapt, se întâmplă atât de multe lucruri tot timpul încât ar trebui să plâng că nu pot lua parte la macar jumătate din ele… Un lucru e sigur: trebuie să mă fac bine curâd! Foarte curând! Acum mă duc să sorb din ceaiul fierbinte şi dulce .

Pentru că aveam prea mult timp liber (?!!) şi pentru că din cele 5 încercări în a-mi găsi un job genial nu s-a concretizat niciuna, m-am gândit să fac ceva util şi în acelaşi timp interesant: m-am bagat la The Bullet. The Bullet este o publicaţie bilingvă, în engleză şi română, scrisă de studenţi pentru studenţi.

Ziarul este un proiect al CJI (Centrul pentru Jurnalism Independent), o organizaţie non-guvernamentală, care are sediul central în New York - Independent Journalism Foundation. Partea bună e că implicarea la The Bullet e un fel de 5 în 1, pentru că aşa o să cunosc oameni, o să învăţ mai bine engleză, o să capăt experienţă, o să am părerea unui specialist în domeniu şi o să încep să văd jurnalismul dintr-un punct focal mult mai fain decât până acum.

Lucrurile sunt deja foarte interesante şi totul te pune în priză. Vorbim despre ştiri în general şi în particular, discutăm despre ziare străine şi despre modul în care ele au tratat anumite teme, facem ştiri şi vedem ce iese, dar mai ales facem un ziar. Am avut deja câteva şedinţe editoriale şi lucrurile par să înceapă a căpăta formă.

Alan Elsner, Knight International Press Fellow este cel care face astăzi legătura între “afară” şi noi, micii şi - deocamdata cel puţin - inofensivii jurnalişti în devenire. Alan nu numai că a publicat în ziare precum “Washington Post”, “Los Angeles Times” etc. dar a scris şi câteva cărţi care ating probleme sociale şi istorice foarte importante.

Mă rog, în câteva cuvinte, Alan este genule profesor la care cred că am visat mult timp cât eram în liceu şi pe care iată că am ocazia să-l întâlnesc şi să iau parte la nişte ore foarte interactive, care au ceva din modul extraordinar de predare al americanilor.