ceai cu lămâie

Tocmai atunci când credeam că toamna asta a trecut fără să mă afecteze în vreun fel anume, mi-a trimis un sărut dulce-amărui de adio şi am răcit. Am răcit rău şi acum trebuie să stau la căldurică şi să iau pastile. Să mă tratez. Şi ca să fie ok, beau ceai dulce cu lămaie, din care ies aburi calzi.

Nu ştiu de ce, dar atmosfera asta mă trimite cu gândul la străzi pustii şi acoperite cu frunze uscate. Şi la o ceainarie cu mese de lemn, uşor lipicioase de miere, unde se ascultă muzică veche şi tristă şi unde vin oameni care vorbesc despre cărţi şi viaţă. Uneori mă întrestez când sunt bolnav pentru că am impresia că mă schimb. Alteori nu-mi pasă. Dar de data asta sunt trist. Pentru că voiam să treacă o toamnă fără să răcesc şi astfel făceam un an de când nu am mai luat paracetamol şi penicilina V.

E tare urât când sunt răcit. Parcă totul din jur se schimbă şi nimic nu mai are gust bun. Numai ceaiul are. Cred că de-aia se bea ceai când eşti bolnăvior. Şi se doarme mult de tot. Multe lucruri ciudate se întampla în somn. Doar că mie în general nu-mi place să dorm. Eu vreau să stau treaz. Dacă se întâmplă un lucru interesant în timp ce eu dorm şi îl ratez?

De fapt, se întâmplă atât de multe lucruri tot timpul încât ar trebui să plâng că nu pot lua parte la macar jumătate din ele… Un lucru e sigur: trebuie să mă fac bine curâd! Foarte curând! Acum mă duc să sorb din ceaiul fierbinte şi dulce .