unirii 1

“Urmează staţia…Unirii, cu peronul pe partea dreaptă”, se aude în difuzoarele metroului.

La Unirii e mereu plin de oameni. Cum se deschid uşile metroului, lumea iese val-vârtej şi o ia repede fie pe trepte, fie pe scările rulante. Toţi cei care coboară la Unirii se grăbesc. Chiar dacă sunt elevi, studenţi, oameni de afaceri, muncitori, profesori, relaţionişti etc.

Toţi îşi ştiu bine scopul, toţi îşi au fixate target-urile şi se îndereaptă hotărâţi către ele. În staţia asta, mai mult decât în oricare alta, am incitanta impresie că lumea trăieşte; că lumea e puternică! Atunci când văd afluxul de oameni care se grăbeşte în pasajul ce leagă Unirii 1 cu Unirii 2, văd acel Bucureşti plin de energie care mă face să prind viaţă. Oamenii aleargă, îşi consultă telefoanele sau agendele din mers, mănâncă, fug, se lovesc unii de alţii, însă toţi par să privească spre acelaşi punct. E ca o convenţie nescrisă: nimeni nu vorbeşte în pasaj!!