pauldumitru

Pentru că tot vorbeam despre intrarea în U.E. şi despre asumarea drepturilor şi îndatoririlor, m-am gândit că cel mai fain ar fi dacă aş scrie post-urile folosind caractere specifice limbii române (adică diacritice). Mai ales că eu am o părere foarte bună despre limba română, care mi se pare că reuşeşte să ofere cuvintelor o expresivitate aparte. Mi-amintesc foarte bine o oră de română din liceu când am discutat mult cu profu` despre asta. Am ajuns la concluzia că “sweet” nu sună la fel de bine ca “dulce”, iar “bălărie” e chiar unic. Cuvintele româneşti ies în evidenţă nu numai prin denumire, ci şi prin felul în care se pronunţă. Limba română e o limbă complexă. În plus, m-am săturat de texte în care trebuie să subînţeleg că “a”, “s”, “t” înseamnă “ă”, “ş”, “ţ”. Mie mi se pare că astfel se pierde din farmecul unui articol. Şi dacă sunt român, vreau ca ăsta să fie un lucru în plus care să mă diferenţieze de alte popoare :).

O zi. Te trezeşti. Vezi. Guşti. Pleci. Dacă nu plouă, străzile sunt aproape întotdeauna aglomerate.

Străzile sunt ca un ecran de cinema. Şi pe el rulează mereu acelaşi film: tragedia fiecărei zile. O zi este, poate, cel mai trist film şi suntem mai nepăsători faţă de el decât faţă de oricare altul. Este filmul în care avem impresia că vedem mereu aceiaşi oameni care se grăbesc, aceiaşi oameni care mănâncă, aceiaşi care se împiedică, care aleargă dupa autobuz, care râd, care sunt pierduţi … care există. Este filmul în care suntem şi noi actori…

Azi mergeam cu autobuzul şi am fost martor la un spectacol pe care de obicei, instinctual cred, îl ignor. Am privit oamenii pe care, în mod normal, îi văd şi uit aproape instantaneu. Şi totuşi ei există.

Unii se zbat. Aşa cum un om în vârstă abia se putea urca şi da jos din autobuz; cum dintr-o maşină cobora o fată bandajată la ochi; cum o femeie plângea pe treptele unei clădiri pustii. Alţii supravieţuiesc. Aşa cum nişte studenţi vorbeau despre “cum să facă ceva fun”; cum un copil învăţa, într-un părculeţ, să meargă; cum doi surdo-muţi vorbeau prin semne şi râdeau. Aşa se combină viaţa. Atât de subtil … Atât de contrastant. Am fost foarte tăcut câteva ore, amintindu-mi “filmuleţul”. Asta e tragedia fiecărei zile.

Până mâine poate o voi uita. Aşa şi cred că e cel mai bine.

Mi-amintesc de vorbele lui Jim Rhon, care mi-au plăcut foarte mult: “Unii spun că viaţa e o dramă, însă eu cred că viaţa e unică…”.

Într-o zi
am plecat să-mi caut ideile.
Le-am căutat mult…
Le-am căutat
şi când le-am găsit
nu mai păreau ele.
Păreau a nu mai fi ale mele.
Păreau…
Abia se zăreau.
Şi când nu le mai vedeam
le ghiceam.
Sau măcar încercam.
El mi-a spus :
- Oamenii sunt propriile lor idei,
chiar dacă nu seamănă cu ei.
Fiecare se gândeşte pe sine.
Gândeşte-te întâi pe tine.
Dar nu uita să te gândeşti,
pe urmă, şi la mine…

Miroase a fân
şi un ceas nevăzut
ticăie undeva… departe.
Amintirea clipei pierdute
se zbate ca un fluturaş
de câmp,
prins în pânza meticuloasă
a timpului.
Şi-mi pare atât de târziu…

Azi am decis să fac ceea ce mi-am spus iniţial că nu ar fi chiar bine: să public pe blog şi versuri. Nu pentru că mi-ar fi frică de păreri, ci pentru că nu ştiu dacă blogul meu nu s-ar schimba prea mult astfel. A publica şi versuri înseamnă un pas destul de important, având în vedere că până acum nu am mai făcut-o. În plus, implică şi o doză importantă în plus de subiectivitate. Dar, aşa cum spune cântecul, ”whatever will be, will be”.

2007 va fi un an tare complicat. Aşa cred eu.

Va fi complicat pentru că România este oficial membră a U.E. Iar noi încă nu am înţeles că trebuie să fim nu fericiţi, ci mândri pentru acest lucru. România va fi o ţară cu drepturi depline dar şi una cu îndatoriri depline. Vom avea aceleaşi drepturi (sau aproape aceleaşi, pentru început) ca si francezii, danezii, olandezii, spaniolii şi celelalte popoare ce conturează harta Uniunii. Dar vom avea şi aceleaşi îndatoriri ca acestea. Le vom putea, oare, duce?

Eu unul sunt un pic speriat de 2007 din punctul acesta de vedere.Uniunea Europeană presupune profesionalism, responsabilitate, respect, identitate culturala si unicitate. U.E. nu are nevoie de imitatori, de plagiatori, de neserioşi, de eterogenitate. Harta Uniunii nu trebuie privită ca o reprezentare a ţărilor membre, delimitate de banale linii imaginare. Statele se deosebesc prin culoare. Fiecare popor îşi are nuanţele sale. Fiecare străluceşte altfel, unic, pentru că numai astfel “culorile” se vor păstra.Uniunea e ca o cutie de acuarele care încearcă să-şi recapete toate nuanţele, dispersate cândva de războaie, concepţii fără sens, idealuri greşite. Iar România este una dintre culorile care s-au pierdut în urmă cu ceva timp. E ca o culoare uscată, râncedă, uitată, pe care pensula umedă nu a mai atins-o de mult. Europa ne va ajuta să-i redăm strălucirea, dar numai noi putem şti ce fel de apă va putea străpunge coaja ce i-a estompat farmecul. Şi trebuie să vrem. Trebuie să învăţăm să ne iubim ţara. Ştiu că sună cumva…Şi ştiu că mi-a fost teamă să folosesc cuvinte ca patriotism sau patrie. Mă intreb de ce au căpătat o conotaţie naţionalistă. Iar naţionalismul este adesea asociat comunismului…dar a-ţi iubi ţara, deci a te iubi pe tine, nu e un lucru desuet.

Dacă vreodată voi uita de ce Romania e o culoare frumoasă, sau dacă mă voi îndoi de asta, îi voi întreba pe cei pe urmele paşilor cărora calc acum.