Tragedia fiecărei zile

O zi. Te trezeşti. Vezi. Guşti. Pleci. Dacă nu plouă, străzile sunt aproape întotdeauna aglomerate.

Străzile sunt ca un ecran de cinema. Şi pe el rulează mereu acelaşi film: tragedia fiecărei zile. O zi este, poate, cel mai trist film şi suntem mai nepăsători faţă de el decât faţă de oricare altul. Este filmul în care avem impresia că vedem mereu aceiaşi oameni care se grăbesc, aceiaşi oameni care mănâncă, aceiaşi care se împiedică, care aleargă dupa autobuz, care râd, care sunt pierduţi … care există. Este filmul în care suntem şi noi actori…

Azi mergeam cu autobuzul şi am fost martor la un spectacol pe care de obicei, instinctual cred, îl ignor. Am privit oamenii pe care, în mod normal, îi văd şi uit aproape instantaneu. Şi totuşi ei există.

Unii se zbat. Aşa cum un om în vârstă abia se putea urca şi da jos din autobuz; cum dintr-o maşină cobora o fată bandajată la ochi; cum o femeie plângea pe treptele unei clădiri pustii. Alţii supravieţuiesc. Aşa cum nişte studenţi vorbeau despre “cum să facă ceva fun”; cum un copil învăţa, într-un părculeţ, să meargă; cum doi surdo-muţi vorbeau prin semne şi râdeau. Aşa se combină viaţa. Atât de subtil … Atât de contrastant. Am fost foarte tăcut câteva ore, amintindu-mi “filmuleţul”. Asta e tragedia fiecărei zile.

Până mâine poate o voi uita. Aşa şi cred că e cel mai bine.

Mi-amintesc de vorbele lui Jim Rhon, care mi-au plăcut foarte mult: “Unii spun că viaţa e o dramă, însă eu cred că viaţa e unică…”.