pauldumitru

Degeaba mă gândesc.

Pentru ce lumea asta
m-ar iubi?
Pentru ce important
oare eu i-aş fi?

Degeaba trece parcă
timpul, uneori.
Şi ora, şi ziua,
şi lunile-mi par
ca nişte triste şi tărăgănate ploi.
Degeaba…

Mă-ntreb uneori, adeseori,
ce-i important?
Îmi pare lumea asta,
câteodată, un fel de cant,
în care însă,
nu se potriveşte
muchia gândurilor mele.

Ce ironie!
Ce irosire…

Lumea asta e un fel de idee
care ne sparge-n mii
de gânduri deşarte.
Mă-ntristează fericirea altora, uneori
şi fug departe.
Fug de gândurile mele.
Ce greşeală…

Ce greşeală să doresc…
Ce eroare să preţuiesc
ce nu-i al meu.
Şi mă îndoiesc.
Lumea asta toată pare
că minte
şi ne minţim unii pe alţii
şi pe noi înşine, apoi.

Ce e lumea? l-aş fi întrebat.
Ce să vreau?
Ce să fac?
Ce să gândesc?
Ce să vorbesc?
Ce să-mi doresc?

Vreau să merg pe străzi de seară
şi să-mi fie frig
un pic.
Hainele-mi să fie moi
şi să mă prinzi de mâini
ca într-un joc în doi.
Ca într-un cântec
despre ploi.
Ce buze moi!
Şi ce pustiu e totul
fără noi…

Statul Connecticut îl va despăgubi cu cinci milioane de dolari pe James Tillman, un bărbat de culoare de 45 de ani, pe care justiţia americană l-a trimis în închisoare în urmă cu 18 ani pentru un viol pe care de fapt nu l-a comis, conform ziarului Cotidianul.

De remarcat este nu greşeala justiţiei americane, nu suma pe care legislativul din Connecticut a decis în unanimitate să i-o acorde, ci seninătatea celui căruia i s-au furat 18 ani din viaţă, 18 ani de libertate şi în schimbul cărora i s-a dat o sumă de bani, într-adevăr mare.

Dar ajung oare cinci milioane de dolari în schimbul atâtor ani petrecuţi în închisoare? Mă întreb câţi oameni ar fi de acord cu un astfel de “schimb”?

Se vorbeşte despre democraţie, libertate de exprimare, libertatea presei şi despre alte “mii” de drepturi şi libertăţi, pe care o societate democratică, cum este şi cazul României, le garantează prin constituţie.

Constituţia României a fost elaborată după modelul francez. Iar Franţa nu are nici ea o istorie recentă prea limpede, ci una plină de conflicte interne, de ample mişcări sociale şi este marcată de incertitudine şi de o politică puternic afectată de concepte comuniste. Dintre care multe răzbat încă şi astăzi.

Iar în România, cu Micul ei Paris, de toată jena în ceea ce priveşte infrastructura (de viitoare metropolă!), serviciile şi mai ales conştiinţa socială a oamenilor, care într-adevăr “lipseşte cu desăvârşire”, lucrurile chiar sunt roze. Bine că măcar avem cerşetori care ar putea să muncească în loc să întindă mâna(venise chiar ieri unu’ la mine că “să-i dau 10.000 să-şi ia şi el bilet până la Galaţi”!), sau să cânte mereu la un acordeon ponosit acelaşi cântec, pe care îl ştiu din filmările alb-negru de dinainte de Al II-lea Război Mondial şi în care apar domni cu doamne la braţ, copiind zâmbitori moda din Franţa acelor ani. Uneori mi se ia de cât de dispuşi suntem să copiem ceea ce vedem la alţii şi mă minunez când aflu că la nu-ştiu-ce concurs internaţional de invenţii, românii s-au prezentat cu peste 100 de lucrări ingenioase.

N-aş vrea să vorbesc despre preşedintele Băsescu, de care sunt sătul până în gât, ca de întreaga clasă politică din Românica, de altfel. Şi nu pentru că există conflicte de interese, nu pentru că se arată unii pe alţii cu degetul iar apoi îşi dau mâna fericiţi, nu pentru că se lasă cu lacrimi, ci pentru că totul e ca un spectacol prost, pentru care publicul nu contează. Sunt dezamăgit de faptul că ei ne consideră pe toţi handicapaţi mental, neputând gândi şi înţelege că toţi mint, că toţi au interesele lor, că în ţara asta s-a furat şi se fură ca în codru şi că niciunul nu diferă de ceilalţi prin nimic. Sunt dezamăgit pentru că ne consideră proşti şi, culmea, uneori chiar aşa şi pare a fi!

Începusem însă cu democraţia şi libertatea presei. Biroul Electoral Central(BEC) a decis vineri seară ca ziariştii care vor să transmită ştiri de la secţiile de votare să prezinte, pe langa o acreditare emisă de BEC, şi “un înscris doveditor al calităţii pentru care a fost acreditat”.

De ce era nevoie ca această decizie, pe care personal o consider abuzivă, să fie luată şi de ce aseară?

Haide, vino cu mine!
Ia-mă de mână şi vino departe,
în adâncul gândurilor
- câmpie cu vise de iunie -
unde soarele răsare şi apune
ca pentru prima oară.
Unde se nasc stele şi cad ploi de vară.

Vino să râdem într-un colţ de lume,
într-o vară uitată…

Ia-mă de mână
şi vino cu mine la capătul serii,
ca zâmbind, să
sădim împreună speranţa.

Buturugă nebună!
Afurisită să fii!!
Te credeam nemuritoare, uitat-o!
Dar tu ai lăsat timpul să te fure
în loc a te ascunde.
L-ai lăsat să te zidească între secunde.
Şi ai putrezit, amăgit-o!
Ai putrezit…

Şi tu, căsuţo!
Şi tu, bicicleto!
Şi tu, scăunel!
Şi tu, copilărie…