pauldumitru

E târziu. Târziu de tot, în noapte şi aproape că-mi aud gândurile vorbindu-se singure. Am un sentiment de singurătate exacerbat, dus până peste limite de idei şi gânduri, care-mi vin în minte într-o cascadă de neoprit.

M-aş urca într-un autobuz singuratic, în care să se audă uşor muzică de noapte şi m-aş uita pe geam, cu fruntea lipită de el, la locurile straine prin care ar merge. Mi s-ar părea unele cunoscute. Altele ciudate. Şi cred că m-aş teme de case şi zone cufundate în beznă.

Numai razele artificial-palide ale farurilor autobuzului ar sparge întunericul nesfârşit. Şi, din când în când, s-ar mişca perdelele cu modele de flori violet şi m-ar atinge uşor pe obrazul drept.

Câteodată, mi se pare că şi ziua e întuneric. Poate mai întuneric decât chiar noaptea. Pentru că, mai singur decât atunci când totul e pustiu, mă simt atunci când locurile cu care credeam că mă identific se decolorează, când toţi oamenii pe care credeam că îi cunosc mi se par străini. Când toate lucrurile cărora credeam că le ştiu forma, gustul, mirosul se schimbă inexplicabil.

Curând, mi-e teamă că nu voi mai cunoaşte, poate, nici măcar acest autobuz cu care merg. Nici măcar această muzică, ce-mi pare una cu mine.

Uneori mă simt singur între şase miliarde de oameni.

Luna abia agăţată de cer
mă mângâie
în bătaia vântului.
Nori uriaşi
scutură praful de stele
si roua dulce
a primelor raze de soare
umezeşte aripile gândurilor.

La capătul curcubeului,
scăpat adânc în
râul eternităţii,
toate visele frumoase
se împlinesc.

Într-o zi
m-am trezit adormit…
Era aproape de sfârşit.
Ceasul nu sunase,
nimeni nu mă sculase.
Iar eu dormeam liniştit,
visând că poate m-am trezit.

Lumea toata mişca,
în patru se rupea,
spre ideea de infinit,
spre raza de sfarşit.
Soarele strălucea,
dar era mai mult noapte
decât zi era.
Era seară, poate.
Iar prin grădini,
printre case, mirosea a moarte…
Şi a petreceri mirosea.
Suflarea încerca să se distreze,
ultima clipă s-o păstreze.
Era un dans stâlcit,
o mişcare fără sens…
Iar eu dormeam liniştit.

Se aude, din spate, sirena maşinii de pompieri. Şoferul autobuzului găseşte un mic refugiu şi lasă cele două auto-speciale să gonească înainte.

Cineva din a doua maşină scoate capul şi o mână pe geamul portierei roşii şi-i mulţumeşte şoferului cu un gest. Mi se pare o ironie că între degete ţine o ţigară şi zâmbesc.

Zâmbeşte şi şoferul autobuzului, uitându-se spre girofarurile potocalii ale maşinilor de pompieri, care dispar la un moment dat pe o strada, la dreapta. Apoi se uită în oglinda retrovizoare la pasagerii săi. Mă-ntreb ce gândeşte… Dar nu contează. Apăs pe butonul roşu şi, după ce cobor, o iau la fugă spre un 667 care tocmai soseşte în staţie.

Fiecare dintre noi are nevoie de ceilalţi.

M-am tot gândit şi, cu toate că dintre cei care intră poate doar 1% vor avea nevoie de informaţiile pe care eu le găsesc, e bine să anunţ.

În josul paginii se află blogrol-ul. Acolo puteţi găsi o grămadă de link-uri, pe care eu le consider foarte importante, pentru că se referă la viaţa studenţească şi la un pic din informţiile despre care orice student ar trebui să ştie. E vorba de saiturile unor organizaţii, companii de PR, de recrutare on-line, bloguri interesante şi alte alea. Daţi şi voi câte un click din când în când. Garantez că o să găsiţi lucruri interesante. Numai daţi de scroll :).

La început nu a fost nimic.
Apoi, nimicul a visat cifra zero.
Cifra zero a visat cifra unu,
iar cifra unu a visat alte cifre
şi cifrele între ele.
Până-ntr-o zi,
când nimicul m-a visat pe mine;
i-a visat pe el şi pe ea
şi te-a visat pe tine.
Şi noi ne-am visat între noi.

Apoi, mult mai apoi,
nimicul s-a plictisit să viseze…
şi a început să numere: unu, doi…

Ziua se scurge încet pe sub streaşinile caselor. În curând se va înnopta şi încă nu se simte niciun pic de răcoare. De afară răzbat înfundate sunetele oraşului, pierdute şi ele, ca şi gândurile mele, în aerul cald de iunie. Se simte uşor mirosul dulce de trandafiri galbeni, singurul care pare să-mi amintească de răcoarea dimineţii. Lumea se trece uşor, subtil, aproape imperceptibil.

Şi-mi pare că timpul, de dragul acestei lumi pierdute, care încearcă uneori a-şi găsi sensul, se opreşte puţin şi priveşte. Priveşte peste marea de oameni, peste lume şi-şi spune: “Ce iluzie! Ce greşeală… Ei se trec… eu rămân.”

Apus de vară.