pauldumitru

Îmi zboară gândurile departe…
Se pierd în zare, în depărtare,
înspre gândurile tale.
Se joacă un pic împreună
şi zboară iară,
spre părul tău cu miros de seară,
de vară,
de câmp şi de cicoare…
Şi aflu, zâmbind,
că ai incă nisip
între degetele de la picioare.

Sigur că lumea e complexă. Ieşi un pic până afară, în stradă şi mergi chiar într-o intersecţie, unde maşinile nu încetează a trece aproape niciodată. Sunt sigur că vezi oamenii cum umblă, cum caută, cum fug.

Sigur că lumea e complicată. Uită-te la blocuri, sau coboară la metrou. Uită-te la stâlpii de curent. Deschide o carte sau chiar şi un caiet de mâzgălituri. Sau mai bine deschide 1.000. Toate diferă, toate sunt altfel.

Şi totuşi, lumea e doar atât: lume. E doar o intersecţie, sunt doar blocuri şi doar nişte caiete de mâzgălituri, sunt doar cuvinte… Ca să-nţelegi lumea, găseşte o piatră şi sparge-o. Are nişte culori ciudate şi o textură extraordinară. Atinge-o şi simte-i cu degetele nervurile create de timp şi de frământările materiei. Aşa e şi lumea. Procesul prin care a trecut piatra este acelaşi cu cel prin care a trecut lumea. Sau uite, ai putea lua o funză şi desface-o cu grijă.

De fapt, lumea e simplă. Noi suntem cei care ne ambiţionăm să o complicăm, să o mărim, să o transformăm în altceva decât este, poate.

E ciudat cum fiecare îşi reprezintă lumea în felul lui. Cum pentru fiecare există aceeaşi lume dar totuşi alta, mai mult sau mai puţin complexă, mai mult sau mai puţin bună, mai mult sau mai puţin reală.

De fiecare dată când lumea e altfel, când mi se pare străină, ciudată sau pur şi simplu prea complicată, o desfac şi rup cu mintea şi o schiţez cu un creion prost ascuţit. O construiesc din cuvinte şi apoi tai multe dintre ele, ca să rămână esenţialul. Apoi o clădesc înapoi, simplă. Lumea sunt eu. Lumea eşti tu.

(propunere: Coldplay -Such a Rush)

Trece timpul prin timp
şi se cerne spaţiu prin ceasul care ticăie inegal.
Curg cuvinte prin geamuri crăpate în joacă
Topind clipe neîncepute, sau neterminate.

Mi se pare,
ca şi ţie, de altfel,
că trăim un demult.
Că se fac clipele un fel de vânt
şi rup frunze în zborul lor nebunesc
şi iau vara cu ele şi departe o duc!

Mi-e frică acum
şi într-un inevitabil avânt
îţi iau mâna-ntr-a mea şi mă unesc cu timpul,
ca să-mi dau seama
că eternă este numai trecerea.

Vine din când în când câte o zi mai liniştită, când e soare şi călduţ şi când nu am chef de nimic. Şi în nimicul care mă înconjoară, apuc la un moment dat o carte veche, cu nişte coperte uşor şterse, cu desene tipice altor vremuri şi care îmi par uşor ciudate, pentru că regăsesc în ele ceva ascuns şi totuşi cunoscut. Îmi imprimă o stare pe care nu prea o pot descrie.

Apoi deschid cartea şi încep să răsfoiesc paginile îngălbenite (cu imperfecţiuni ca nişte bucăţele de lemn), care adesea sunt lipite prost, încât nu pot să citesc întregi cuvintele dinspre cotor. La un moment dat mă hotărăsc să văd ce se ascunde în spatele copertelor. Mă opresc asupra unei pagini, deschizând la întâmplare şi încep să citesc, trezindu-mă mai apoi, după ce se vor fi scurs minute bune, că îmi place. Că în liniştea şi căldura care par acum să dureze o eternitate aş vrea să cunosc oamenii din carte, trenurile cu care au călătorit, casele în care au stat, nopţile pe care nu le-au dormit, sentimentele pe care le-au exprimat sau ascuns. Îi urăsc sau iubesc şi uneori, după ce termin de citit o cate, îmi pare rău că mă despart de anumite personaje…

De ce vine din când în când o astfel de zi, în care se amestecă bucurie cu tristeţe şi cu încă ceva, aproape inefabil, când totul pare că nu se va termina niciodată?

Somnul se pitise în ea
şi aşa, adâncă şi strânsă ca un copil
dormea.
Iar pleoapele ei striveau către colţuri
lacrimi de vise.
… neştiute şi neatinse.
Şi-o geană curbată de dulcele somnului
uneşte o zare cu cealaltă.
Şi-ntre ele,
între zări şi stele, mi-nchide un gând.
… neştiut şi neatins:
vreau s-adorm adânc şi strâns ca un copil
şi să visăm amândoi acelaşi vis.

Mă uimeşte uneori modul în care lucruri dispersate în timp şi spaţiu, lucruri care nu se leagă şi care par a nu avea niciun sens concret ajung, la un moment dat, să se întrepătrundă. Şi, în şirul evenimentelor care curg de la o clipă sau zi la alta, e ciudat cum se potrivesc uneori precum piesele unice ale unui puzzle şi cum alcătuiesc un tot.

Am descoperit că fiecare lucru îşi are locul lui şi nimic din lumea asta nu e fără rost. Mai devreme sau mai târziu, întrebarea „de ce s-a întâmplat asta?” îşi găseşte răspuns. E un lucru tare complex. Important e să ştii cât şi când să aştepţi. Adesea însă, lucrurile capătă sens prea târziu…Sunt uimit de felul cum se aşază lucrurile câteodată. Cum ceea ce fac azi îşi găseşte un rost mâine sau peste ani. Mă întreb dacă există vreun destin şi de multe ori rspunsul care pare să se potrivească este unul afirmativ. În ce măsură suntem liberi să ne construim scările pe care urcăm şi coborâm?

De exemplu, dacă vreau, pot influenţa ziua de mâine aşa încât să fie altfel decât până acum, făcând un lucru nebunesc. Astfel, ecuaţiile s-ar chimba mult. Dar cine îmi spune că nu tocmai aşa trebuia totul să se întâmple, de fapt? Cine îmi poate promite că puterea de a face gesturi fortuite atestă faptul că sunt stăpânul propriei mele vieţi? Am impresia - sau pur şi simplu din frică am ajuns la această concluzie - că este, până la urmă, o combinaţie între puterea propriilor decizii şi un oarecare destin…  oare cât e de important cum este, de fapt?

Atât de firavi noi suntem!
Atât de firavi…
Simpli crepusculi.

Mă tem să n-acoperi soarele searbăd
şi să moară lumina.

Şi eu…
Şi ea…

Ce idee!
Şi mă simt aşa pierdut…
Fug încotro apuc, dar e beznă,
e întuneric şi mă sperii!
Cad în prăpastia ce se cască deasupră-mi
şi-abia mă ţin de smocuri de iarbă uscate,
atras de golul etern al cerului,
în care plutesc stele moarte,
aştri uitaţi de timp şi lumină
şi-o gaură neagră pare-a-mi fura,
în nesfârşire, speranţa.
Ce amintire pierdută…

E aproape ora 4,00 dimineaţa. Sau noaptea… Nu ştiu cui aparaţine acest moment mai mult. Nu ştiu în ce colţuri se ascund alte gânduri.

Cine mai aude lătratul îndepărtat al câinilor? Sau zgomotele rare şi înfundate ale maşinilor ce trec răzleţ pe strada din apropiere, crăpând pentru un moment liniştea profundă dar fragilă a nopţii.

Cel mai pregnant se aude ticăitul sacadat al ceasului albastru, de birou, în contrast cu liniştea sufletului de lângă mine. O linişte care pare ruptă din noaptea de afară, întreruptă din când în când de sunetul mătăsos al picioarelor goale, care se mişcă unul peste celălalt, într-o unduire somnoroasă a trupului. Atât de naturală, atât de dulce…

Încerc un sentiment ciudat de aparentă singurătate, privind în golul adânc al întunericului spre gânduri şi vise agăţate de alte clipe şi de alte stele decât cele care clipesc acum pe cer. Şi pentru că e doar o aparentă singurătate, mă cufund în mirosul dulce al sufletului de lângă mine, trezind un foşnet scurt de picioare şi un zâmbet.

E atât de târziu pentru ieri… şi atât de devreme pentru azi…