lumea…

Sigur că lumea e complexă. Ieşi un pic până afară, în stradă şi mergi chiar într-o intersecţie, unde maşinile nu încetează a trece aproape niciodată. Sunt sigur că vezi oamenii cum umblă, cum caută, cum fug.

Sigur că lumea e complicată. Uită-te la blocuri, sau coboară la metrou. Uită-te la stâlpii de curent. Deschide o carte sau chiar şi un caiet de mâzgălituri. Sau mai bine deschide 1.000. Toate diferă, toate sunt altfel.

Şi totuşi, lumea e doar atât: lume. E doar o intersecţie, sunt doar blocuri şi doar nişte caiete de mâzgălituri, sunt doar cuvinte… Ca să-nţelegi lumea, găseşte o piatră şi sparge-o. Are nişte culori ciudate şi o textură extraordinară. Atinge-o şi simte-i cu degetele nervurile create de timp şi de frământările materiei. Aşa e şi lumea. Procesul prin care a trecut piatra este acelaşi cu cel prin care a trecut lumea. Sau uite, ai putea lua o funză şi desface-o cu grijă.

De fapt, lumea e simplă. Noi suntem cei care ne ambiţionăm să o complicăm, să o mărim, să o transformăm în altceva decât este, poate.

E ciudat cum fiecare îşi reprezintă lumea în felul lui. Cum pentru fiecare există aceeaşi lume dar totuşi alta, mai mult sau mai puţin complexă, mai mult sau mai puţin bună, mai mult sau mai puţin reală.

De fiecare dată când lumea e altfel, când mi se pare străină, ciudată sau pur şi simplu prea complicată, o desfac şi rup cu mintea şi o schiţez cu un creion prost ascuţit. O construiesc din cuvinte şi apoi tai multe dintre ele, ca să rămână esenţialul. Apoi o clădesc înapoi, simplă. Lumea sunt eu. Lumea eşti tu.

(propunere: Coldplay -Such a Rush)