cum se vede lumea uneori

Razele soarelui scaldă gara şi liniile de cale ferată pătate de ulei, printre care zac gunoaie aruncate de muncitorii care se întorc în fiecare seară de la muncă. Pe şine stau garate marfare vechi, vopsite în maro şi mâncate de rugină, care par uitate aici pentru totdeauna.

Felul cum arată gara în lumina de dimineaţă îmi dă impresia că trăiesc unele dintre ultimele zile din viaţa acestei lumi, care mi se pare iubită, ruptă, sfâşiată şi dată uitării de cei care au locuit-o până acum. Mi se pare că seamană cu o epavă, scoasă la suprafaţă şi acoperită de corali şi plante acvatice dar care înca mai este capabila de a face o ultima călătorie …

Apoi trenul porneşte. Îmi dau seama că totuşi există locuri frumoase care nu au fost afectate de nepăsarea oamenilor atât de mult, care încă mai pot fi salvate. Iar ele, la rândul lor, încă mai pot salva locurile moarte, străzile goale şi jegoase dintre blocurile înalte ale oraşelor, zgomotele înfundate ale locurilor care nu dorm niciodată, scările de blocuri împuţite de mirosul de ghenă, din cauză că uşile au fost rupte sau stricate. De fapt, nu mi se pare că e vorba de nepăsare, ci de o ignoranţă lucidă, de prostie şi de imaturitate.

Mergând cu trenul acesta, descopăr acel loc unde se întrepătrund aceste două lumi, la fel de sinucigaşe, dar totuşi diferite. Iar diferenţa constă numai în faptul că una dintre ele încă nu cunoaşte la fel de multe lucruri ca cealaltă, iar cealaltă a uitat lucrurile cele mai importante pe care le ştia prima. Diferenţele astea se văd, ustură, înţeapă, miros urât, murdăresc, scârbesc. Mă întreb cum de mai pot iubi lanurile şi câmpul, care îmi par încă naturale, îmi par încă frumoase, sălbatice …

Nu aş vrea să moară lumea asta, sau macar nu aşa, nu din ignoranţă şi imaturitate. Măcar să fie o luptă, să fie o dorinţă nebunească, o catastrofă, să fie un motiv care să o facă să moară demn şi nu ca o prostituată îmbătrânită şi urâtă, care visează stupid în deliruri fără sens la vremurile cand era dorită …

Poate că ceea ce spun nu are niciun sens, poate că lumea nu a aşa distrusă cum o văd acum, poate mi se pare. De fapt, cred că lumea poate fi distrusă sau salvată într-o singură clipă, printr-o singură decizie. Simplă. Întrebarea e numai una: ce ne dorim?