nesfârşit …

E noapte şi străzile sunt pustii. A plouat. Acum miroase puternic a umezeală şi a copaci uzi. Departe, spre unul din capetele străzii, se zăresc două siluete şi un râs de fată rupe liniştea pentru câteva clipe. Apoi se face iar linişte şi noaptea pare să apese şi mai acut asupra luminilor palide ale stâlpilor răzleţi.

Două maşini opresc la semaforul din celălalt capăt al străzii, însă nu traversează nimeni. N-are cine să fie la ora asta târzie, mă gândesc. Şi chiar atunci doi oameni cu serviete trec strada, în timp ce o parte din geamul reclamei de lângă trecerea de pietoni se inundă de verdele semaforului. Apoi maşinile se pierd în întunericul ca de vată şi lasă în urmă strada goală.

Deodată mi s-a făcut foarte dor de casă, insă nu-mi pot da seama ce anume m-a dus cu gândul acolo. Mi-e dor de camera mea, de patul lat şi jos, cu plocadă colorată în cafeniu şi galben şi de rafturile cu cărţi şi obiecte ale bibliotecii. Mi-e dor de ghindele găsite acum vreo cinci ani apropiere de Ploieşti. Le-am pus într-un coşulet împletit şi unele au căzut din el şi s-au împrăştiat lânga bucata de ramură ruptă acum 4 ani din ciresul rosu, pe care l-am tăiat fiindcă se uscase aproape tot. Langă ea am mai pus şi nişte conuri de brad culese de la Mănăstirea Dealu, în urmă cu două veri. Şi ele sunt vechi şi au căpătat miros de lemn. Iar dacă e să le iau de acolo, trebuie să am mare grijă să nu se scuture de seminţe.

Acum câteva zile am trecut pe lângă vechea grădiniţă nr. 5 şi mi-am promis să merg într-o zi, după 1 septembrie, pe acolo, pentru că mi s-au părut foarte pustii scările pe care le coboram şi urcam şi eu acum 14 ani şi aş vrea să le privesc pline cu copii mici şi fără griji. Să le văd zâmbetele detaşate şi râsul şi să mai văd şi cauciucurile mari de tractor pe care ne zbânţuiam ca apucaţii. Şi gutuiul scorburos pe care ne urcam ca să ţipe educatoarea la noi, înainte să vină părinţii să ne ia acasă. Mi-e dor şi de doamna educatoare şi mă întreb unde o fi şi ce o mai fi făcând … Nici nu mi-o mai aduc aminte aşa bine.

Ce ciudat e cum închidem uneori unele capitole din viaţă pentru totdeauna, aproape fără să ne dăm seama că acest lucru se întâmplă şi realizăm asta abia când e prea târziu. Prea târziu ca să mai putem face altceva decât să acceptăm nostalgia ca parte firească a vieţii. Prea târziu ca să mai putem schimba ceva … Prea devreme ca să putem ţine minte până când acest lucru se va repeta. „We never change, do we?/ We never learn, do we?”. <versurile melodiei>

Se zăreşte în sfârşit autobuzul, care goneste spre statie, iar apoi se aude scârţâitul frânelor şi uşile se deschid violent. E un autobuz „Rocar de Simon”.

Uşile se închid apoi la fel de violent şi sunt urmate de zgomotul dogit al motorului, care acoperă seara, ploaia, amintirile şi nu mai rămâne decât prezentul, închis şi el, în afară, de geamurile aburite ale autobuzului. Sunt singur acum, dar nu pentru mult …