pauldumitru

Se aude un zgomot surd,
aproape imperceptibil; aproape inexistent…
aproape că nu e zgomot.

E sunetul corplui meu, probabil,
iar corpul meu se aude pe sine şi parcă nu-i vine să se creadă.
Ca un animal care întâlneşte o oglindă
şi nu realizează că el este acelaşi cu proiecţia ciudată din faţa sa.

Se aude un zgomot surd
şi cred că sunt eu.

Dacă îmi apuc încheietura mâinii îmi simt pulsul.
Îmi mişc degetele dar nu simt că le mişc eu
aşa cum nu simt că inima o fac eu să bată.
Sunt eu, dar eu sunt mai mult eu fără să ştiu
şi fără să simt că sunt.
Mă simt mai mult prin celelalte „eu”-uri din jurul meu
şi mă întreb dacă nu cumva sunt mai mult
un alt eu decât eu.

Pe youtube şi pe etajul6 a apărut de curând un clip cu noul cămin al Universităţii din Bucureşti (UB) în care minunata construcţie e întoarsă pe toate părţile şi prezentată fabulos: 95 de camere + una pentru persoane cu deficienţe, 9 etaje, 2 lifturi etc., vă uitaţi şi voi la clip. Se omit însă detalii semnificative, cum ar fi numarul de paturi dintr-o cameră, ce înseamnă “baie” şi de ce termenul de execuţie a lucrării a fost depăşit cu 6 ani …

Plus ca videoclipul (care nu înţeleg ce rol are, poate îmi explică cineva) e foarte prost făcut. Nu înţeleg mai nimic din imagini - doar văd o construcţie care aduce a companie - şi muzica pare scoasa din Terminator. Mă rog, aşa pagină web (vezi site-ul UB) aşa clip.

Later edit: pe site-ul UB nu apare nicio informaţie legată de noul cămin

vezi şi postul lui George Popescu

E târziu, aproape noapte şi trenul fuge singuratic printre dealuri şi căsuţe de ţară, lăsând în urmă amintiri şi clipe pe care le voi uita cu timpul, poate.

Nu ştiu dacă să-mi pară rău sau să zâmbesc pentru că s-a mai încheiat o vară frumoasă. Sunt atâtea lucruri de care-mi va fi dor … Ca de soarele care acum intră uşor pe geam şi se revarsă stins pe scaunele maronii şi vechi ale vagonului. Îmi va fi dor de toate, pentru că vara asta, aşa cum a fost, nu se va mai întoarce niciodată şi nicio altă vară nu va mai fi ca ea.

Mă uit în urmă şi-mi dau seama că sunt atât de multe lucruri pe care nu le pot înţelege, încât abia voi avea timp să le caut răspunsuri. De ce e momentul când se aprind luminile pe străzi şi pe la magazine atât de special? De ce îmi pare uneori că timpul trece mult prea repede? De ce iubim oameni? De ce ne temem de momente, de trăiri …

Seara a început să se lase uşor deasupra locurilor şi întunericul alunecă răcoros printre frunze şi ramuri, căzând peste iarba şi pietrele călduţe încă după o zi însorită de septembrie. În vagon, lumina de la becurile din tavan abia străbare printe scaune. Toţi se uită pe geam şi fiecare pare trist, iar asta mă întristează parcă şi mai mult.

Toate au trecut şi par a fi undeva în urmă, departe. Se aude numai zgomotul trenului …

Sell me no promisses; sell me no dreams. Those are things I already have. So please, just sell me a moment with you …

Într-o noapte pustie
am încercat să-mi alung fricile
- credinţe nebune
şi gânduri din clipe moarte
când totul pare pierdut.
Când nimic nu mai are-nceput
ori sfârşit
şi când lumea e incoloră.
Sau poate mai mult…

Când totul devine nimic.
Ca într-o gaură neagră
ce soarbe lumina şi timpul
şi le preface în vid,
iar o clipă devin-o eternitate
şi invers.
Atunci simplul îmi pare complex.
Atunci sensul îmi pare nonsens.

Şi-aş vrea să schiţez … totul.
Ca să-nţeleg.