pauldumitru

Ştiu că lumea e urâtă de câte ori uit să o fac frumoasă,
pentru că lumea e doar o bucată de ciment,
iar mintea mea, o mână de copil murdară de cretă colorată şi de praf.
Şi dacă eu nu o colorez, nimeni n-o s-o coloreze pentru mine. Nimeni.
Poate doar tu…

… zâmbesc. Ce bine că vorbele şi mâinile tale
mă colorează până şi pe mine uneori!
Mergi să strângem jucăriile?

Ieri m-am trezit într-o altă lume.
Mergeam pe stradă şi te-am văzut străină şi frumoasă.
Îi zâmbeai unui tip îmbrăcat mişto
şi păreai fericită. Vorbeaţi
şi când am trecut pe lângă voi tu te-ai uitat puţin la mine,
cumva tulburată, sau uimită, nu mi-am dat bine seama
şi hainele noastre s-au atins.
Dar era de parcă îţi atinsesem faţa cu degetele, sau parcă mă sărutaseşi în ureche.
Lumea se zguduise un pic, iar culorile nu se mai potriveau
şi mi se părea uşor ciudat.

La un moment dat, după mult timp, m-am uitat înapoi
şi evident că nu mai erai. Erau doar flori orbitoare şi un soare roşu,
trotuarul albastru si un cer care
anunţa o ploaie asfaltică, de toamnă.
Am mai mers apoi. Am mers mult, pe străzi necunoscute şi cu case vechi,
până mi s-a părut că e târziu.

Iar când am ajuns acasă, m-am uitat din nou înapoi
şi evident ca nu erai. Erau doar florile, soarele, trotuarul şi cerul decolorate
şi culorile, ce alergau haotic, împrejur şi peste tot,
rupând florile şi soarele şi trotuarul şi cerul şi
căutându-şi un sens.

De foarte multe ori am impresia că lumea nu e decât un cerc şi că totul se repetă. Sau un ceas care are aceleaşi limbi şi care măsoară acelaşi timp, dar pe un cadran diferit.

Am ajuns de acasă (Târgovişte) în Bucureşti la 18:26 şi din Gara Basarab am coborât la metrou. Peronul era plin, din cauza afluxului de oameni care veniseră cu trenul de Pietroşiţa şi cu încă unul, de Piteşti. Erau şi multe bagaje, sacoşe, paporniţe, cărucioare, rucsacuri. Din când în când îmi venea miros de chiftele de la un tip din dreapta mea care avea o sacoşă veche, de rafie. Am stat destul de mult până a venit metroul, vreo 12 minute şi iar m-am enervat pe cei de la Metrorex. Măcar era un tren dintre cele noi.

Fiindcă aveam de mers vreo 11 staţii, m-am agăţat de un loc liber. Apoi mi-am aşezat bagajele astfel încât să nu încurc prea tare lumea şi mi-am scos o carte, ca să fac ceva constructiv. Împrejur era un fel de murmur şi se auzeau şi zgomotele scoase de metrou. O voce ascuţită de femeie de vreo 50 de ani se auzea strident de undeva din stânga. Nu o vedeam dar am ghicit că vorbea la telefonul mobil. Cel din dreapta mea, de pe scaun, dormea. M-am întrebat cum cei care obişnuiesc să adoarmă prin autobuze sau metrou ştiu să se trezească la staţia la care trebuie? Dacă ratează staţia ce fac?

În faţa mea era o familie: părinţii şi doi băieţi de vârste apropiate. Se vedea că vin din provincie, cel mai probabil dintr-un oraş micuţ. Mai mic decât al meu. Îi trădau hainele, limbajul şi mai ales gesturile. Iar la un moment dat au avut nişte gesturi care mi-au adus aminte de mine, cel de acum mai bine de un an, din toamna lui 2006, când abia ajunsesem în Bucureşti şi probabil că mă purtam cam la fel ca ei. Lucrurile care m-au făcut să zâmbesc de asemănare au fost faptul că unul dintre copii îngâna vocea tipei care anunţă în metrou închiderea uşilor şi staţia care urmează. Iar celălalt, după ce a observat că metroul e “foarte frumos” şi-a îndreptat degetul arătător spre harta de lângă ieşire şi a spus, mândru de descoperire: “Uite, mamă! Au şi hartă, vezi?”. Face parte din seria celor care nu pricep “cum se bagă în aparat” cartela de două călătorii.

Normal că am râs. Eu nu eram chiar atât de “grav”, dar au fost foarte simpatici.

Ceea ce mi se pare foarte naşpa e felul în care bucureştenii îi privesc pe cei care abia ajung în Capitală. Ce m-a secat cel mai tare anul trecut când am venit în Bucureşti a fost să aud ]n troleul 61 trei tipe de liceu vorbind foarte mândre o engleză mioritică. Give me a break!

Eşti ca un vis frumos
din care m-am trezit atât de brusc
încât n-a mai apucat să se dizolve
în razele dimineţii.

Sunt încă somnoros, dar tu exişti.

Aş vrea să pot muri şi reînvia de câte ori vreau,
ca să pot încheia şi începe iarăşi şi iarăşi acelaşi lucru
fără să mă plictisesc la un moment dat de el.

Aş vrea să iau orice lucru în mâini şi să-l pot astfel recrea,
ca apoi să nu mi se mai pară străin.
Aş vrea să mă pot sfârşi într-un nou început la nesfârşit,
ca să simt mereu lucrurile ca pentru prima dată.

Când scriu, acum, aproape plâng,
pentru că ştiu că scriu ceva ce nu se poate.
Aş vrea să nu mă mai tem că sunt doar un altul pentru tine.

Îmi place foarte mult să mă joc cu plastilină. Mi se pare că numai în joacă putem să explicăm lucruri complicate şi serioase fără ca ele să capete o nuanţă tragică. Numai prin lucruri simple putem ilustra lumea, viaţa, bucuria, tristeţea. Mi se pare că prin cel mai neaşteptat lucru se pot face lucruri minunate.

Daţi şi voi click pe imagine sau aici.

Plouă şi e târziu.
Frunze zac amestecate în apa murdară
şi clipocitul rece al picurilor străbate liniştea.
Ascuns în spatele ferestrei,
privesc dezamăgit tristeţea
cum îmbrăţişează pătimaş
şi colţul meu de lume.

Da, acum aş vrea să vorbim,
să spargem lumea-n bucăţi şi s-o refacem
mult mai frumoasă.
Să te iau de-o mână şi să te apropii de mine,
iar apoi să-ţi povestesc ce am facut azi.
Lucruri mărunte …

Am să-ţi spun mai întâi cum mi-ai zâmbit de dimineaţă,
dintre cearşafurile albe, înainte să plec.
Te uitai la mine şi fiecare centimetru pătrat de pe faţa ta
îmi zâmbea.
Apoi am plecat. M-am lăsat pradă răcorii
de după uşa de la intrare şi când am ieşit în stradă,
mi-a zâmbit un copil:
un surâs poznaş, de parc-ar fi lumea
doar una din bucăţile de plastilină pe care le-a modelat
la gradiniţă.
Sau poate mai puţin …
Ti-aş mai spune de oameni, de intersecţii,
de lucruri urâte şi frumoase şi ţi-aş urmări
faţa, ca să văd cum reacţionezi.

Apoi m-aş apropia foarte mult de tine
şi când aş începe să vorbesc aproape mi-ai simţi buzele
mişcându-se. Ai simţi când aş zâmbi,
povestindu-ţi că în palmă am ceva pentru tine:

- Pe seară, la întoarcere, am adunat ghinde.