the history repeating

De foarte multe ori am impresia că lumea nu e decât un cerc şi că totul se repetă. Sau un ceas care are aceleaşi limbi şi care măsoară acelaşi timp, dar pe un cadran diferit.

Am ajuns de acasă (Târgovişte) în Bucureşti la 18:26 şi din Gara Basarab am coborât la metrou. Peronul era plin, din cauza afluxului de oameni care veniseră cu trenul de Pietroşiţa şi cu încă unul, de Piteşti. Erau şi multe bagaje, sacoşe, paporniţe, cărucioare, rucsacuri. Din când în când îmi venea miros de chiftele de la un tip din dreapta mea care avea o sacoşă veche, de rafie. Am stat destul de mult până a venit metroul, vreo 12 minute şi iar m-am enervat pe cei de la Metrorex. Măcar era un tren dintre cele noi.

Fiindcă aveam de mers vreo 11 staţii, m-am agăţat de un loc liber. Apoi mi-am aşezat bagajele astfel încât să nu încurc prea tare lumea şi mi-am scos o carte, ca să fac ceva constructiv. Împrejur era un fel de murmur şi se auzeau şi zgomotele scoase de metrou. O voce ascuţită de femeie de vreo 50 de ani se auzea strident de undeva din stânga. Nu o vedeam dar am ghicit că vorbea la telefonul mobil. Cel din dreapta mea, de pe scaun, dormea. M-am întrebat cum cei care obişnuiesc să adoarmă prin autobuze sau metrou ştiu să se trezească la staţia la care trebuie? Dacă ratează staţia ce fac?

În faţa mea era o familie: părinţii şi doi băieţi de vârste apropiate. Se vedea că vin din provincie, cel mai probabil dintr-un oraş micuţ. Mai mic decât al meu. Îi trădau hainele, limbajul şi mai ales gesturile. Iar la un moment dat au avut nişte gesturi care mi-au adus aminte de mine, cel de acum mai bine de un an, din toamna lui 2006, când abia ajunsesem în Bucureşti şi probabil că mă purtam cam la fel ca ei. Lucrurile care m-au făcut să zâmbesc de asemănare au fost faptul că unul dintre copii îngâna vocea tipei care anunţă în metrou închiderea uşilor şi staţia care urmează. Iar celălalt, după ce a observat că metroul e “foarte frumos” şi-a îndreptat degetul arătător spre harta de lângă ieşire şi a spus, mândru de descoperire: “Uite, mamă! Au şi hartă, vezi?”. Face parte din seria celor care nu pricep “cum se bagă în aparat” cartela de două călătorii.

Normal că am râs. Eu nu eram chiar atât de “grav”, dar au fost foarte simpatici.

Ceea ce mi se pare foarte naşpa e felul în care bucureştenii îi privesc pe cei care abia ajung în Capitală. Ce m-a secat cel mai tare anul trecut când am venit în Bucureşti a fost să aud ]n troleul 61 trei tipe de liceu vorbind foarte mândre o engleză mioritică. Give me a break!