pauldumitru

Ştiu că e un videoclip vechi, dar azi beam nişte lapte şi mi-am amintit de povestioara celor de la Blur. Un clip foarte mişto făcut. Merită văzut de câte ori viaţa pare plată…

from vidsearch.myspace.co posted with vodpod

Blur - Coffee and Tv

Pe langă ochii ăştia căprui cu contur negru şi vorbele dulci
am şi eu momente când vărs sare pe masă şi spun că e semn rău.
Şi am şi nişte cutii cu jucării vechi şi rupte în cameră, după fotoliu
şi nişte cărţi cu poveşti urâte, care miros a vechi şi a praf, prin pod.
Dar te rog, nu le căuta.
Mai am şi altele, frumoase,
care o să te vrăjească, îţi promit.
O să aprind o lumânare, o să mă joc în părul tău
şi o să îţi citesc din ele, poate se sfârşeşte timpul până le termin,
ca să nu mai trebuiască să ajung şi la celelalte.

A venit toamna.
Frunzele s-au prăbuşit de mult pe jos,
făcând găuri în asfaltul timpului, mai mari sau mai mici,
în funcţie de imaginaţia fiecăruia.
Dintre toate, a mea se pierde singuratică şi tristă
printre băltoacele dese,
căutând idei uscate şi călduţe,
cu miros de pulover de bunică
şi dovleac copt.

E mâine departe. Se vede abia puţin.
O ghicesc prin nisipul de stele umplute cu un strop de lumină
şi printre scoicile viselor tale,
în care caut eu mereu fluturaşi albi, iar tu îmi spui
să mă grăbesc pentru că e prea târziu.

Mâine e foarte departe şi cu cât trece timpul,
parcă şi mai departe mi se pare.
„Ţi se pare”, îmi spui tu, „va fi repede mâine,
dar de ce te grăbeşti?”, mă întrebi îngrijorată.
Apoi îmi spui că o să-mi faci un ceai de afine,
o să-mi citeşti din Marin Sorescu, iar mai apoi,
când mâine o va împinge pe azi în spaţiu pentru totdeauna,
o să aduni stelele cu o mână şi o să faci întuneric.
Iar eu încă voi mai căuta fluturaşi în scoicile tale,
ştiind că cealaltă mâine e departe de tot.

Mi s-a tot spus în ultimul timp că sunt schimbător, că surprind, şochez că nu par a semăna cu cel care scrie pe acest blog… Cei care mi-au spus asta sunt oamenii care nu văd decât acea parte funcţională şi pragmatică a mea: colegi de muncă, de facultate, de cămin.

E normal să nu afişez faţă de ei (decât foarte rar) acea parte a personalităţii mele care creează altceva decât lucruri conforme unei serii de norme, să nu le arăt acea parte vulnerabilă a personalităţii mele. Şi, pentru că mi-au zis că nu înţeleg cum pot fi aşa versatil, le-am spus că dacă devin foarte pragmatic, ironic sau dacă nu arăt o anumită trăire nu înseamnă că acestea nu există.

Teoria ploii: E vară. Cald. Noapte. Ora 2:30. Oamenii dorm în sfârşit, după o zi toropitoare, în timp ce afară se strâng câţiva norişori. La un moment dat, începe să plouă, încet. Dar totul durează numai 3 minute. Pământul cald abia simte picurii şi într-o jumătate de oră se usucă. Norii se împrăştie şi nimic nu pare să se fi întâmplat. Nimeni nu pare să fi băgat de seamă, deşi s-au strâns nori şi a plouat. A avut loc o schimbare. Dar pentru că niciunul dintre aceste lucruri nu a fost perceput de nimeni, oamenii nu conştientizează nimic.

Totuşi, a plouat, lumea s-a schimbat, ecuaţiile lumii au suferit mici modificări. Acest lucru poate să influenţeze viitorul mai mult sau mai puţin. Dacă noi nu observăm un proces, nu înseamnă că el nu are loc. Dacă nu îmi afişez întotdeuna sentimentele, nu înseamnă că ele nu există.

Azi, după ce ai plecat, am adormit din nou
şi m-am trezit mult mai târziu, în camera goală şi aproape străină.
Singur.
Şi toate lucrurile dimprejur păreau fugite, plecate,
sau chiar aplecate înspre mine, cumva. Prăbuşite.
Păreau ciudate şi amorfe.
Păreau tu fără acea parte din tine pe care o ştiu eu
şi până şi floarea de plastic din paharul cu pixuri voia să se închidă.
Până şi soarele se chinuia mai mult să intre printre perdele.

M-aş culca din nou, ca să mă trezesc când te întorci, într-o lume vie.