pauldumitru

Cum ce? Cartea! Iau de la Iulia leapşa, fie că mi-o dă, fie nu. Ideea sună aşa:

1. Ia cartea care se află cel mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Caută a 5-a frază. Sau propoziţie simplă :).
4. Postează pe blog următoarele 4 fraze, împreună cu aste instrucşiuni.
5. Citez: < Nu îndrăzni să scotoceşti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală” >.
6. Dă leapşa mai departe la 6 prieteni. Sau nu…

Uite ce am găsit eu:

“Sărim peste vara aia dementă. Habar n-am de ce mi-am adus aminte de cântecelul tâmpit pe care l-am inventat demult:

Ina are o mamă drăguţă,
Mama are un bărbat cu mustaţă,
Nu vreau să fie tatăl meu,
Dar semănăm din ce în ce mai mult.

- Crezi că am îmbătrânit?

Stăm amândouă în faţa oglinzii de pe hol. Ne măsurăm, apoi ne întoarcem din profil şi ne uităm la contururile subţiri”.

Cartea: Ana Maria Sandu - “Fata din casa vagon”.

Îmi place foarte mult melodia asta şi mai ales părticica de final, cu porumbelul. Mi se pare izolată şi un pic sinistră, cu tipul care împăiază animale. Îmi plac foarte mult şi versurile, care sunt vitale într-o melodie. Nu am reuşit însă, să înţeleg ce înseamnă titlul…

from vidsearch.myspace.co posted with vodpod

Interpol - No I in threesome

Cred că duminică mă trezesc devreme, merg direct la biserică şi mă rog să nu mai plouă niciodată în Bucureşti. E groaznic! Mă întreb dacă mai există vreo capitală europeană unde să te uzi de la genunchi în jos de fiecare dată când plouă. Azi iar am fost leoarcă. Şi degeaba îmi iau bocanci cât casa, că tot există băltoace destul de mari cât să îi acopere. Mai bine îmi au cizme de pescar sau o barcă pneumatică, s-o ţin în rucsac tot timpul. Dar, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns că m-am udat, încălţămintea şi pantalonii mi s-au stropit de noroi, oamenii erau mai agitaţi şi mai mulţi ca oricând şi m-au calcat pe picioare, m-au împins, era înghesuială, cald, am transpirat!!! AHHH! Fuck it!

Şi ca meniul să fie complet, în Complexul Leu nu se mai intră pe intrarea principală, ci prin stânga, printr-o altă uşă, iar pe strada care duce acolo se formează nişte bălţi uriaşe. În plus, pentru că suntem în oraşul cu cel mai înalt brad de pe continent, pe uliţa spre intrarea rămasă deschisă în Leu nu e niciun stâlp care să lumineze şi nici în complex nu există vreo sursă de lumină care să îţi şteargă din frica de a nu te împiedica de ceva, până să te apropii de lifturi. Îmi venea să strâng pe cineva de gât!! De fiecare dată când plouă în oraşul ăsta trebuie să mă umplu de indignare, să mă enervez, să înjur, să îmi pierd concentrarea şi orice urmă de optimism şi să nu mai am chef de nimic! Chestia asta mă termină pur şi simplu. Nu e de mirare că văd numai zombi disperaţi la volan care sunt gata-gata să te ia pe sus dacă eşti o secundă neatent.

Sper ca începând din seara asta să le stea în gât aleşilor fiecare dumicat pe care îl îndeasă pe gâturile alea grase!

… sau frumuseţea de a cunoaşte imperfecţiunea

Lasă-ţi gândurile să zboare. Lasă-le să zboare libere! Leagă-ţi baloane umflate cu heliu de pat şi adormi în el, plutind spre nori.

Aşa începe totul… ca atunci când se naşte o frunză. Un simplu muguraş. Apoi, o simplă foaie uscată. Dar aste e mai apoi. Atât de apoi… Frunzele seamănă cu oamenii, seamănă cu ideile, cu visele. Şi unde se usucă o frunză, anul viitor va da un nou muguraş. Dar asta e ceva banal pentru cei care au grădină şi ştiu. Eu trebuie doar să scriu o poveste despre o frunză. Aşa că o să scriu ceva fără sens, doar de dragul de a scrie:

O frunză se plimba într-o zi pe stradă. Dansa cu vântul, un fel de vals pe muzica lumii unei zile de toamnă. Nimeni nu putea înţelege. Nimeni nu putea vedea. Era doar o frunză bătută de vânt. Ceva banal. Până când un băieţel a descoperit-o şi a ridicat-o. S-a uitat la ea fascinat, de parcă ar fi găsit ceva după o îndelungată căutare şi a început s-o studieze pe toate părţile, să-i atingă nervurile ieşite în relief cu degetele.

O frunză uscată şi tare. Fără viaţă.

Apoi, tot întorcând-o pe toate părţile, din frunză se rupse o părticică şi se pierdu în praful şi celelalte frunze de pe jos. Copilul rămase un pic locului, uitându-se după bucăţică, iar apoi se uită din nou la frunză, care nu mai era întreagă. Nu mai era un tot. Nu mai era perfectă. Se aşeză în genunchi, cu pietricelele de pe jos înţepându-l prin pantaloni şi începu să caute. La un moment dat îi căzură câteva lacrimi în praful în care scormonea după bucăţica de frunză.

După ceva timp reuşi să o găsească, însă îşi dădu seama, dezamăgit, că bucăţica nu mai putea fi lipită la loc. Frunza nu mai putea fi întreagă. Nu mai avea să fie niciodată la fel…

Chiar în acel moment, cineva se apropie şi o umbră acoperi locul unde stătea băieţelul. Apoi, către el se întinse o mână în care stăteau amestecate o mulţime de bucăţele de frunze uscate. Băieţelul se ridică şi se uită în ochii fetiţei care rămăsese cu mâna întinsă. Pe cealaltă o ţinea la spate, de parcă ar fi avut ceva de ascuns. El privi palma plină de frunze dar nu înţelese şi se uită din nou în ochii ei, căutând parcă un răspuns. Fetiţa scoase celaltă mână de la spate şi îi întinse o frunză întreagă.

- Uite, spuse ea, e aproape perfectă. Aproape, pentru că în lume nimic nu e perfect. Totul depinde de noi.

Băieţelul înţelese. Ea ştia mai bine despre ce era vorba. Trecuse prin asta deja şi înţelesese că unele frunze, ca şi majoritatea viselor şi ideilor, se rup la un moment dat. Atunci este timpul să cauţi altele şi e important să ştii că fiecare frunză este perfectă în felul ei. Dar până să înţelegi asta, trebuie să rupi câteva şi să-ţi pară rău după ele.

Se făcuse târziu. Băieţelul o sărută pe fetiţă pe obraz, luă frunza şi-i promise ca într-o zi, curând, să se întâlnească şi să caute împreună frunze…