frunze

… sau frumuseţea de a cunoaşte imperfecţiunea

Lasă-ţi gândurile să zboare. Lasă-le să zboare libere! Leagă-ţi baloane umflate cu heliu de pat şi adormi în el, plutind spre nori.

Aşa începe totul… ca atunci când se naşte o frunză. Un simplu muguraş. Apoi, o simplă foaie uscată. Dar aste e mai apoi. Atât de apoi… Frunzele seamănă cu oamenii, seamănă cu ideile, cu visele. Şi unde se usucă o frunză, anul viitor va da un nou muguraş. Dar asta e ceva banal pentru cei care au grădină şi ştiu. Eu trebuie doar să scriu o poveste despre o frunză. Aşa că o să scriu ceva fără sens, doar de dragul de a scrie:

O frunză se plimba într-o zi pe stradă. Dansa cu vântul, un fel de vals pe muzica lumii unei zile de toamnă. Nimeni nu putea înţelege. Nimeni nu putea vedea. Era doar o frunză bătută de vânt. Ceva banal. Până când un băieţel a descoperit-o şi a ridicat-o. S-a uitat la ea fascinat, de parcă ar fi găsit ceva după o îndelungată căutare şi a început s-o studieze pe toate părţile, să-i atingă nervurile ieşite în relief cu degetele.

O frunză uscată şi tare. Fără viaţă.

Apoi, tot întorcând-o pe toate părţile, din frunză se rupse o părticică şi se pierdu în praful şi celelalte frunze de pe jos. Copilul rămase un pic locului, uitându-se după bucăţică, iar apoi se uită din nou la frunză, care nu mai era întreagă. Nu mai era un tot. Nu mai era perfectă. Se aşeză în genunchi, cu pietricelele de pe jos înţepându-l prin pantaloni şi începu să caute. La un moment dat îi căzură câteva lacrimi în praful în care scormonea după bucăţica de frunză.

După ceva timp reuşi să o găsească, însă îşi dădu seama, dezamăgit, că bucăţica nu mai putea fi lipită la loc. Frunza nu mai putea fi întreagă. Nu mai avea să fie niciodată la fel…

Chiar în acel moment, cineva se apropie şi o umbră acoperi locul unde stătea băieţelul. Apoi, către el se întinse o mână în care stăteau amestecate o mulţime de bucăţele de frunze uscate. Băieţelul se ridică şi se uită în ochii fetiţei care rămăsese cu mâna întinsă. Pe cealaltă o ţinea la spate, de parcă ar fi avut ceva de ascuns. El privi palma plină de frunze dar nu înţelese şi se uită din nou în ochii ei, căutând parcă un răspuns. Fetiţa scoase celaltă mână de la spate şi îi întinse o frunză întreagă.

- Uite, spuse ea, e aproape perfectă. Aproape, pentru că în lume nimic nu e perfect. Totul depinde de noi.

Băieţelul înţelese. Ea ştia mai bine despre ce era vorba. Trecuse prin asta deja şi înţelesese că unele frunze, ca şi majoritatea viselor şi ideilor, se rup la un moment dat. Atunci este timpul să cauţi altele şi e important să ştii că fiecare frunză este perfectă în felul ei. Dar până să înţelegi asta, trebuie să rupi câteva şi să-ţi pară rău după ele.

Se făcuse târziu. Băieţelul o sărută pe fetiţă pe obraz, luă frunza şi-i promise ca într-o zi, curând, să se întâlnească şi să caute împreună frunze…