pauldumitru

Sap. E noapte.
Afară plouă şi zgomotul sacadat al ploii se-aude pe streaşina veche.
Prin tavan curg şiroaie în unele locuri, dar nu mă sperii.
Sunt doar încordat.
Îmi pare că încă sunt eu, dar curg încet, odată cu ploaia
şi mă izbesc de streaşina casei; mă scurg printre grinzile ude.

M-am zgâriat, am degetele umflate şi mi se văd venele mâinilior,
dar nu mai simt dureri, nu-ţi face griji. Nu mai simt nimic.
Decât ploaia cum cade pe pielea casei şi tăişul
firelor de iarbă ce răsar de sub unghiile burlanelor.
Strâng din dinţi. Cu fiecare gând rău prind mai multă putere.
Cu fiecare mişcare mai puţin simt.
Până la un moment dat, când mă voi prăbuşi, probabil, de tot.
Mă simt nebun, dar probabil nu sunt, pentru că nu mi-aş da seama.
Sap din ce în ce mai adânc şi mai cu putere. Sar aşchii din pietre.
Cazmaua trozneşte… dar nu mai e mult.
- Rezistă! Rezistă!

Tu mă întrebi mirată de ce…
Îmi sap în suflet o groapă,
ca să-mi îngrop partea de lume bolnavă şi-aprope moartă.

Se face ziuă. Alungă norii cu mâinile tale
şi-nchide-mă în ochiul tău dulce, să mă refac.