sens

În noapte, luminile de la stâlpi clipesc uşor din când în când. Seamănă cu nişte stele rătăcite, gata să se îndepărteze şi să se piardă pentru totdeauna dincolo de limita sesizabilă a cerului, care ar deveni astfel pustiu şi rece. Negru. Aş arunca probabil cu o piatră-n cer, ca să stârnesc stropi de gri şi cercuri de albastru. S-ar scutura un pic de puf din papucul unui nor aproape mort si 2.000 de păsări negre, ca şi cerul, ar împleti un zbor străin şi fără sens în jurul lunii reci. În zgomotul de aripi, în nonculoarea dimprejur, probabil aş striga cuvinte colorate. Probabil aş gândi un pic mai luminos şi stelele pierdute s-ar întoarce înapoi şi ar împrăştia lumină. Iar luna ar mai aştepta până să iasă din gravitaţia gândurilor mele. Probabil cu o carioca veche în care am turnat un strop de apă fără clor o voi putea reface galbenă, aproape albă. Aproape nonculoare. Probabil gândurile mele fac stelele aproape, fac cerul bleu si soarele aproape orbitor. Dacă mi-ai spune că sunt frumos, probabil chiar aş fi.