pauldumitru

Îmi aduc destul de bine aminte de mine.
Eram un fel de an fără anotimpuri,
sau un fel de mare fără valuri.
Cred că arătam exact ca un om pentru care
lumea a devenit previzibilă
şi pentru care diferenţa dintre azi şi mâine
sunt doar secundele şi orele schimbate.
Nu mai credeam că cineva aşa frumos ca tine
încă mai există
şi mai avem doar o speranţă mică,
pusă bine de tot la presat, într-un caiet de engleză al mamei
de când era studentă.
Am gasit speranţa vara trecută, la un moment dat,
când căutam singur frunze şi flori uscate
prin cărţi,
iar tu m-ai sunat şi m-ai invitat în Herăstrău.

Astăzi am desenat un zâmbet pe un rest de foaie
şi m-am plimbat cu el în mână
pe străzi,
căutând pe cineva pe a cărui faţă să se potrivească.
Străzile erau pavate şi lungi, casele păreau pustii.
Oamenii treceau fără să mă vadă.
La un moment dat, a început să plouă
şi m-am trezit alergând departe. Mirosea a ud,
iar împrejur nu mai era nimeni.
Am luat-o uşor pe alte străduţe
cu alte case şi alte poveşti străine.
Un şotron se topea sub stropii călduţi.

Apoi, mult mai târziu,
când am ajuns acasă şi m-ai luat în braţe,
mi-am dat seama că zâmbetul ţi se potrivea doar ţie.

E chiar simplu. Un blog este un loc unde postezi idei, unde comunici, unde interacţionezi, unde îţi scrii păreri etc., iar asta trebuie să se întâmple destul de frecvent, probabil că cel puţin o dată la două zile este ideal.

Ei, ce fac eu? Eu postez din an în paşte. Când am chef, când am inspiraţie (de un anumit fel), când simt nevoia, când vreau, când am timp. Şi probabil că aş mai putea adăuga câteva lucruri care mă împiedică să scriu mai des. Aşadar, nu îmi mai rămâne decât să mă întreb şi să vă întreb şi pe voi de ce mai scriu, de ce mai exitsă acest blog şi, mai ales, de ce m-ar citi cineva… ? Cum ar spune Alexis Zorbas: “Boss, you ask such sensible questions!” .

Astăzi pur şi simplu nu am chef să mai fiu dedicat muncii. E călduţ afară. Lumea ţipă „libertate!”. Sau ceva de genul. Încerc să mă obiectivez, să mă detaşez. Sunt într-un 66 care se mişcă foarte greu. Traficul e destul de naşpa. E ora 20 şi ar trebui să fiu deja în cameră şi să îmi fac din teme, dar nu prea-mi pasă. Acum, în acest momet, vreau să mă bucur că mă aflu în Bucureşti. Că merg cu troleul. Că trec prin dreptul clădirilor pe lângă care îmi doream să trec şi în urmă cu doi ani, când învăţam într-un liceu de provincie.

Zidurile pe lângă care trec acum sunt atât de pline de afişe, încât acestea s-au adunat în câteva locuri în vrafuri groase, care s-au desprins aproape de tot şi ameninţă să cadă pe trotuarul murdar. Dar s-au mai prăbuşit şi alte lucruri şi a fost bine, deci e ok.

Pe stradă trec oameni cu mutre triste şi comune. Genul de oameni care vorbesc despre cai putere, despre ce super telefoane sunt la modă şi care merg duminica în mall. Oameni care citesc ziare ieftine şi best-seller-uri proaste, care acceptă pur şi simplu că viaţa trece şi lumea se schimbă ireversibil, iar odată cu ea şi ei. Genul de persoane care, la un moment dat, se vor căsători cu o sau un oarecare şi îşi vor lua un apartament pe care îl vor mobila fără gust; cărora li se va albi părul şi li se vor lăsa sânii, iar dimineaţa vor bea cafea amară. Persoane care vor face din ce în ce mai puţin sex şi pentru care ploaia de vară e doar o ploaie.

Azi m-am temut un pic de mine, apoi mi-am revenit şi mi-am dat seama că, cel mai probabil, sunt o reprezentare destul de bună a mea, într-o lume total imperfectă.

Arată-mi cum să mă joc.
Ia-mi mânile stângace
şi arată-mi mişcările! Învaţă-mă regulile.
Condu-mă cu mâinile tale sigure, care în două secunde
mă urcă şi mă coboară din vârful unei idei
până în locul obscur şi adânc de unde pornesc gândurile.
De ce aş vrea să explic lucruri?
Mi-e atât de uşor să le iau aşa cum sunt!
De ce aş lupta, când e atât de simplu să accept?
De ce aş spune nu, când e atât de bine să spun da?