Astăzi… sau ieri. Probabil e totuna

Astăzi pur şi simplu nu am chef să mai fiu dedicat muncii. E călduţ afară. Lumea ţipă „libertate!”. Sau ceva de genul. Încerc să mă obiectivez, să mă detaşez. Sunt într-un 66 care se mişcă foarte greu. Traficul e destul de naşpa. E ora 20 şi ar trebui să fiu deja în cameră şi să îmi fac din teme, dar nu prea-mi pasă. Acum, în acest momet, vreau să mă bucur că mă aflu în Bucureşti. Că merg cu troleul. Că trec prin dreptul clădirilor pe lângă care îmi doream să trec şi în urmă cu doi ani, când învăţam într-un liceu de provincie.

Zidurile pe lângă care trec acum sunt atât de pline de afişe, încât acestea s-au adunat în câteva locuri în vrafuri groase, care s-au desprins aproape de tot şi ameninţă să cadă pe trotuarul murdar. Dar s-au mai prăbuşit şi alte lucruri şi a fost bine, deci e ok.

Pe stradă trec oameni cu mutre triste şi comune. Genul de oameni care vorbesc despre cai putere, despre ce super telefoane sunt la modă şi care merg duminica în mall. Oameni care citesc ziare ieftine şi best-seller-uri proaste, care acceptă pur şi simplu că viaţa trece şi lumea se schimbă ireversibil, iar odată cu ea şi ei. Genul de persoane care, la un moment dat, se vor căsători cu o sau un oarecare şi îşi vor lua un apartament pe care îl vor mobila fără gust; cărora li se va albi părul şi li se vor lăsa sânii, iar dimineaţa vor bea cafea amară. Persoane care vor face din ce în ce mai puţin sex şi pentru care ploaia de vară e doar o ploaie.

Azi m-am temut un pic de mine, apoi mi-am revenit şi mi-am dat seama că, cel mai probabil, sunt o reprezentare destul de bună a mea, într-o lume total imperfectă.