Cândva timpul a început să mă numere şi pe mine. Ce zi trecută … Ce zi uitată … Ce început … Apoi lucrurile au căpătat formă şi conţinut … Apoi am fost şi acum sunt. Apoi nu ştiu ce va mai fi. Timpul va număra în continuare … la nesfârşit.
E doar un început care se vrea mai special. Întotdeauna am crezut că oamenii sunt unici. Fiecare gândeşte în felul lui, bea apă în felul lui, ţine cheile în felul lui. Tocmai de-asta oamenii sunt perfecţi. Fiecare om este o formulă extraordinară care poate oricând reuşi în viaţă prin propriile-i caracteristici, dar pe acestea el trebuie să le descopere, cu toate că este foarte greu. Un om important a spus că cel mai uşor e să dai sfaturi şi cel mai greu, să te cunoşti pe tine însuţi. Cu cât trece timpul mai mult cu atât îmi dau seama mai bine de câtă dreptate avea.
Nu ştiu dacă până acum am reuşit să mă cunosc pe mine. Poate doar un pic, o părticică. Nu am fost aproape niciodata cel mai bun la ceva şi asta nu ştiu cât de mult m-a afectat. Doamna învăţătoare şi profu` de română din liceu mi-au spus că scriu bine. Nici asta nu ştiu dacă e aşa. Ceea ce mi s-a tot reproşat până acum însă, a fost că sunt prea idealist. Şi poate că cei care mi-au tot spus asta au dreptate, dar nu am ce-i face. Nu pot să admit urâţenia lumii şi nu pot s-o urăsc pentru că m-aş urî pe mine implicit.
noiembrie 15, 2006 at 6:50 pm
Si iti place marea seara cand nu mai e lume pe plaja,e doar sunetul valurilor,luna si stelele,nisipul e numai bun de rece…si as mai putea sti cateva
martie 27, 2007 at 12:15 am
c’est vrais
aprilie 26, 2007 at 7:57 pm
Mulţumim pentru invitaţie, domnule Paul Dumitru, şi vă suntem aproape. Design impecabil, subiecte atractive la dv. pe blog,sunteţi un om care vă faceţi datoria de conştiinţă în definitiv.
Meritaţi cu prisosinţă toate urările noastre de bine.
Pr. Dorin.
aprilie 26, 2007 at 11:20 pm
Prea multe intrebari ni se perinda in minte mereu…De cele mai multe ori nu reusim sa le gasim un raspuns sau daca il gasim cu siguranta va fi doar reflectia firava a unei amagiri…De ce nu gasim in noi puterea de a fi noi si nu raportari permanente la ce ar putea sa fie?De ce ne e frica de durere cand ea e singura prientena adevarata?Da, poate suna absurd si nefiresc sa ai ca prietena durerea…Dar asta nu e un lucru rau…Durerea, sfasierea aceea interioara, zbuciumul nefiresc si tulburator, ne pun universul interior in miscare si ne fac sa ne apreciem ca fiinte cugetatoare si pe deplin constiente de statutul nostru interior. Durerea ne arata ca iubim, ca simtim, ca avem vicii care ne mistuie si ne fac sa relationam cu noi insine si cu ceilalti…Iubirea releva durere si invers…Suntem guvernati de vicii, dureri si iubiri…Ne plangem ca suntem bolnavi, indurerati, dar nimeni nu recunoaste ca in adancurile noastre simtim o placere aproape diabolica sa suferim, sa ne cufundam in dureri…sa ne cunoastem limitele…Pana la urma pt asta sunt bune viciile, iubirile, durerile….pt ca ne fac sa transcedem limite…..
mai 3, 2007 at 2:01 pm
dle Dorin, mulţumesc mult pentru aprecierile şi urările dvs, vă doresc şi eu numai bine.
aerda, foarte profund comment-ul tău. m-a pus pe gânduri şi cred că ai mare dreptate. viciile, iubirile şi durerile sunt 3 lucruri care ne fac să acţionăm de multe ori mai presus de propriile noastre puteri
e ciudat…
august 30, 2007 at 2:51 pm
Hai mai bine la Little Big, sa o enervam pe tipa de la bulgii pentru barbati, ce atata filozofie?!
august 30, 2007 at 3:51 pm
Da, as mai răscoli pe-acolo vreo două ore, că se uita “frumos”
noiembrie 13, 2007 at 1:59 pm
cine esti?pe tine te caut?daca ai putea sa raspunzi……….