pauldumitru

E chiar simplu. Un blog este un loc unde postezi idei, unde comunici, unde interacţionezi, unde îţi scrii păreri etc., iar asta trebuie să se întâmple destul de frecvent, probabil că cel puţin o dată la două zile este ideal.

Ei, ce fac eu? Eu postez din an în paşte. Când am chef, când am inspiraţie (de un anumit fel), când simt nevoia, când vreau, când am timp. Şi probabil că aş mai putea adăuga câteva lucruri care mă împiedică să scriu mai des. Aşadar, nu îmi mai rămâne decât să mă întreb şi să vă întreb şi pe voi de ce mai scriu, de ce mai exitsă acest blog şi, mai ales, de ce m-ar citi cineva… ? Cum ar spune Alexis Zorbas: “Boss, you ask such sensible questions!” .

Astăzi pur şi simplu nu am chef să mai fiu dedicat muncii. E călduţ afară. Lumea ţipă „libertate!”. Sau ceva de genul. Încerc să mă obiectivez, să mă detaşez. Sunt într-un 66 care se mişcă foarte greu. Traficul e destul de naşpa. E ora 20 şi ar trebui să fiu deja în cameră şi să îmi fac din teme, dar nu prea-mi pasă. Acum, în acest momet, vreau să mă bucur că mă aflu în Bucureşti. Că merg cu troleul. Că trec prin dreptul clădirilor pe lângă care îmi doream să trec şi în urmă cu doi ani, când învăţam într-un liceu de provincie.

Zidurile pe lângă care trec acum sunt atât de pline de afişe, încât acestea s-au adunat în câteva locuri în vrafuri groase, care s-au desprins aproape de tot şi ameninţă să cadă pe trotuarul murdar. Dar s-au mai prăbuşit şi alte lucruri şi a fost bine, deci e ok.

Pe stradă trec oameni cu mutre triste şi comune. Genul de oameni care vorbesc despre cai putere, despre ce super telefoane sunt la modă şi care merg duminica în mall. Oameni care citesc ziare ieftine şi best-seller-uri proaste, care acceptă pur şi simplu că viaţa trece şi lumea se schimbă ireversibil, iar odată cu ea şi ei. Genul de persoane care, la un moment dat, se vor căsători cu o sau un oarecare şi îşi vor lua un apartament pe care îl vor mobila fără gust; cărora li se va albi părul şi li se vor lăsa sânii, iar dimineaţa vor bea cafea amară. Persoane care vor face din ce în ce mai puţin sex şi pentru care ploaia de vară e doar o ploaie.

Azi m-am temut un pic de mine, apoi mi-am revenit şi mi-am dat seama că, cel mai probabil, sunt o reprezentare destul de bună a mea, într-o lume total imperfectă.

Mi s-a tot spus în ultimul timp că sunt schimbător, că surprind, şochez că nu par a semăna cu cel care scrie pe acest blog… Cei care mi-au spus asta sunt oamenii care nu văd decât acea parte funcţională şi pragmatică a mea: colegi de muncă, de facultate, de cămin.

E normal să nu afişez faţă de ei (decât foarte rar) acea parte a personalităţii mele care creează altceva decât lucruri conforme unei serii de norme, să nu le arăt acea parte vulnerabilă a personalităţii mele. Şi, pentru că mi-au zis că nu înţeleg cum pot fi aşa versatil, le-am spus că dacă devin foarte pragmatic, ironic sau dacă nu arăt o anumită trăire nu înseamnă că acestea nu există.

Teoria ploii: E vară. Cald. Noapte. Ora 2:30. Oamenii dorm în sfârşit, după o zi toropitoare, în timp ce afară se strâng câţiva norişori. La un moment dat, începe să plouă, încet. Dar totul durează numai 3 minute. Pământul cald abia simte picurii şi într-o jumătate de oră se usucă. Norii se împrăştie şi nimic nu pare să se fi întâmplat. Nimeni nu pare să fi băgat de seamă, deşi s-au strâns nori şi a plouat. A avut loc o schimbare. Dar pentru că niciunul dintre aceste lucruri nu a fost perceput de nimeni, oamenii nu conştientizează nimic.

Totuşi, a plouat, lumea s-a schimbat, ecuaţiile lumii au suferit mici modificări. Acest lucru poate să influenţeze viitorul mai mult sau mai puţin. Dacă noi nu observăm un proces, nu înseamnă că el nu are loc. Dacă nu îmi afişez întotdeuna sentimentele, nu înseamnă că ele nu există.

Îmi place foarte mult să mă joc cu plastilină. Mi se pare că numai în joacă putem să explicăm lucruri complicate şi serioase fără ca ele să capete o nuanţă tragică. Numai prin lucruri simple putem ilustra lumea, viaţa, bucuria, tristeţea. Mi se pare că prin cel mai neaşteptat lucru se pot face lucruri minunate.

Daţi şi voi click pe imagine sau aici.

Sell me no promisses; sell me no dreams. Those are things I already have. So please, just sell me a moment with you …

E noapte şi străzile sunt pustii. A plouat. Acum miroase puternic a umezeală şi a copaci uzi. Departe, spre unul din capetele străzii, se zăresc două siluete şi un râs de fată rupe liniştea pentru câteva clipe. Apoi se face iar linişte şi noaptea pare să apese şi mai acut asupra luminilor palide ale stâlpilor răzleţi.

Două maşini opresc la semaforul din celălalt capăt al străzii, însă nu traversează nimeni. N-are cine să fie la ora asta târzie, mă gândesc. Şi chiar atunci doi oameni cu serviete trec strada, în timp ce o parte din geamul reclamei de lângă trecerea de pietoni se inundă de verdele semaforului. Apoi maşinile se pierd în întunericul ca de vată şi lasă în urmă strada goală.

Deodată mi s-a făcut foarte dor de casă, insă nu-mi pot da seama ce anume m-a dus cu gândul acolo. Mi-e dor de camera mea, de patul lat şi jos, cu plocadă colorată în cafeniu şi galben şi de rafturile cu cărţi şi obiecte ale bibliotecii. Mi-e dor de ghindele găsite acum vreo cinci ani apropiere de Ploieşti. Le-am pus într-un coşulet împletit şi unele au căzut din el şi s-au împrăştiat lânga bucata de ramură ruptă acum 4 ani din ciresul rosu, pe care l-am tăiat fiindcă se uscase aproape tot. Langă ea am mai pus şi nişte conuri de brad culese de la Mănăstirea Dealu, în urmă cu două veri. Şi ele sunt vechi şi au căpătat miros de lemn. Iar dacă e să le iau de acolo, trebuie să am mare grijă să nu se scuture de seminţe.

Acum câteva zile am trecut pe lângă vechea grădiniţă nr. 5 şi mi-am promis să merg într-o zi, după 1 septembrie, pe acolo, pentru că mi s-au părut foarte pustii scările pe care le coboram şi urcam şi eu acum 14 ani şi aş vrea să le privesc pline cu copii mici şi fără griji. Să le văd zâmbetele detaşate şi râsul şi să mai văd şi cauciucurile mari de tractor pe care ne zbânţuiam ca apucaţii. Şi gutuiul scorburos pe care ne urcam ca să ţipe educatoarea la noi, înainte să vină părinţii să ne ia acasă. Mi-e dor şi de doamna educatoare şi mă întreb unde o fi şi ce o mai fi făcând … Nici nu mi-o mai aduc aminte aşa bine.

Ce ciudat e cum închidem uneori unele capitole din viaţă pentru totdeauna, aproape fără să ne dăm seama că acest lucru se întâmplă şi realizăm asta abia când e prea târziu. Prea târziu ca să mai putem face altceva decât să acceptăm nostalgia ca parte firească a vieţii. Prea târziu ca să mai putem schimba ceva … Prea devreme ca să putem ţine minte până când acest lucru se va repeta. „We never change, do we?/ We never learn, do we?”. <versurile melodiei>

Se zăreşte în sfârşit autobuzul, care goneste spre statie, iar apoi se aude scârţâitul frânelor şi uşile se deschid violent. E un autobuz „Rocar de Simon”.

Uşile se închid apoi la fel de violent şi sunt urmate de zgomotul dogit al motorului, care acoperă seara, ploaia, amintirile şi nu mai rămâne decât prezentul, închis şi el, în afară, de geamurile aburite ale autobuzului. Sunt singur acum, dar nu pentru mult …

Vine din când în când câte o zi mai liniştită, când e soare şi călduţ şi când nu am chef de nimic. Şi în nimicul care mă înconjoară, apuc la un moment dat o carte veche, cu nişte coperte uşor şterse, cu desene tipice altor vremuri şi care îmi par uşor ciudate, pentru că regăsesc în ele ceva ascuns şi totuşi cunoscut. Îmi imprimă o stare pe care nu prea o pot descrie.

Apoi deschid cartea şi încep să răsfoiesc paginile îngălbenite (cu imperfecţiuni ca nişte bucăţele de lemn), care adesea sunt lipite prost, încât nu pot să citesc întregi cuvintele dinspre cotor. La un moment dat mă hotărăsc să văd ce se ascunde în spatele copertelor. Mă opresc asupra unei pagini, deschizând la întâmplare şi încep să citesc, trezindu-mă mai apoi, după ce se vor fi scurs minute bune, că îmi place. Că în liniştea şi căldura care par acum să dureze o eternitate aş vrea să cunosc oamenii din carte, trenurile cu care au călătorit, casele în care au stat, nopţile pe care nu le-au dormit, sentimentele pe care le-au exprimat sau ascuns. Îi urăsc sau iubesc şi uneori, după ce termin de citit o cate, îmi pare rău că mă despart de anumite personaje…

De ce vine din când în când o astfel de zi, în care se amestecă bucurie cu tristeţe şi cu încă ceva, aproape inefabil, când totul pare că nu se va termina niciodată?

Mă uimeşte uneori modul în care lucruri dispersate în timp şi spaţiu, lucruri care nu se leagă şi care par a nu avea niciun sens concret ajung, la un moment dat, să se întrepătrundă. Şi, în şirul evenimentelor care curg de la o clipă sau zi la alta, e ciudat cum se potrivesc uneori precum piesele unice ale unui puzzle şi cum alcătuiesc un tot.

Am descoperit că fiecare lucru îşi are locul lui şi nimic din lumea asta nu e fără rost. Mai devreme sau mai târziu, întrebarea „de ce s-a întâmplat asta?” îşi găseşte răspuns. E un lucru tare complex. Important e să ştii cât şi când să aştepţi. Adesea însă, lucrurile capătă sens prea târziu…Sunt uimit de felul cum se aşază lucrurile câteodată. Cum ceea ce fac azi îşi găseşte un rost mâine sau peste ani. Mă întreb dacă există vreun destin şi de multe ori rspunsul care pare să se potrivească este unul afirmativ. În ce măsură suntem liberi să ne construim scările pe care urcăm şi coborâm?

De exemplu, dacă vreau, pot influenţa ziua de mâine aşa încât să fie altfel decât până acum, făcând un lucru nebunesc. Astfel, ecuaţiile s-ar chimba mult. Dar cine îmi spune că nu tocmai aşa trebuia totul să se întâmple, de fapt? Cine îmi poate promite că puterea de a face gesturi fortuite atestă faptul că sunt stăpânul propriei mele vieţi? Am impresia - sau pur şi simplu din frică am ajuns la această concluzie - că este, până la urmă, o combinaţie între puterea propriilor decizii şi un oarecare destin…  oare cât e de important cum este, de fapt?

E aproape ora 4,00 dimineaţa. Sau noaptea… Nu ştiu cui aparaţine acest moment mai mult. Nu ştiu în ce colţuri se ascund alte gânduri.

Cine mai aude lătratul îndepărtat al câinilor? Sau zgomotele rare şi înfundate ale maşinilor ce trec răzleţ pe strada din apropiere, crăpând pentru un moment liniştea profundă dar fragilă a nopţii.

Cel mai pregnant se aude ticăitul sacadat al ceasului albastru, de birou, în contrast cu liniştea sufletului de lângă mine. O linişte care pare ruptă din noaptea de afară, întreruptă din când în când de sunetul mătăsos al picioarelor goale, care se mişcă unul peste celălalt, într-o unduire somnoroasă a trupului. Atât de naturală, atât de dulce…

Încerc un sentiment ciudat de aparentă singurătate, privind în golul adânc al întunericului spre gânduri şi vise agăţate de alte clipe şi de alte stele decât cele care clipesc acum pe cer. Şi pentru că e doar o aparentă singurătate, mă cufund în mirosul dulce al sufletului de lângă mine, trezind un foşnet scurt de picioare şi un zâmbet.

E atât de târziu pentru ieri… şi atât de devreme pentru azi…

E târziu. Târziu de tot, în noapte şi aproape că-mi aud gândurile vorbindu-se singure. Am un sentiment de singurătate exacerbat, dus până peste limite de idei şi gânduri, care-mi vin în minte într-o cascadă de neoprit.

M-aş urca într-un autobuz singuratic, în care să se audă uşor muzică de noapte şi m-aş uita pe geam, cu fruntea lipită de el, la locurile straine prin care ar merge. Mi s-ar părea unele cunoscute. Altele ciudate. Şi cred că m-aş teme de case şi zone cufundate în beznă.

Numai razele artificial-palide ale farurilor autobuzului ar sparge întunericul nesfârşit. Şi, din când în când, s-ar mişca perdelele cu modele de flori violet şi m-ar atinge uşor pe obrazul drept.

Câteodată, mi se pare că şi ziua e întuneric. Poate mai întuneric decât chiar noaptea. Pentru că, mai singur decât atunci când totul e pustiu, mă simt atunci când locurile cu care credeam că mă identific se decolorează, când toţi oamenii pe care credeam că îi cunosc mi se par străini. Când toate lucrurile cărora credeam că le ştiu forma, gustul, mirosul se schimbă inexplicabil.

Curând, mi-e teamă că nu voi mai cunoaşte, poate, nici măcar acest autobuz cu care merg. Nici măcar această muzică, ce-mi pare una cu mine.

Uneori mă simt singur între şase miliarde de oameni.