back to writing

A fost o perioadă mai complicată. Nu prea am avut nici timp, nici acces la internet. Vine acum şi sesiunea cu paşi repezi… Şi totuşi, îmi propun să încerc să mai intru din când în când şi pe blog, ca să şterg de pe el praful şi să mai lipesc cate o “foiţă” cu ceva interesant. Pentru puţinii care mai intră şi citesc. Şi pe care îi salut călduros cu ocazia asta, aşa cum o fac de fiecare dată când postez ceva :-h .

acum 20 de ani…

Acum 20 de ani… eu abia eram gata să împlinesc o zi. Acum şirul zilelor s-a pierdut. Nu contează că le adunăm şi le numim ani. Viaţa nu trece în ani. Viaţa trece în clipe, în zile importante. În momente speciale. Când te gândeşti la trecut, îţi aminteşti mai ales clipele frumoase.

Au trecut deja 20 de ani… îmi spuneam azi-noapte, pe la ora 2, când încercam să înţeleg. Să mă înţeleg. Să văd încotro mă îndrept. Şi nu am reuşit să găsesc nimic concret. Doar că viaţa seamană cu oraşele. Străzile se încâlcesc şi se pierd prin locuri străine mereu. Chiar şi cele cunoscute sunt, de fapt, atât de vagi… Şi mergând pe ele, adesea apuci pe alte căi. Adesea alte idei îţi vin mergând undeva. Uneori te sui într-un autobuz care te duce în alt loc decât voiai. Şi drumurile duc mereu undeva. Chiar şi cele înfundate. Poate că, de fapt, atunci când drumul se închide, trebuie să te opreşti şi să intri în cea mai apropiată casă. Dacă acolo stă ascuns sensul tău? Încearcă să faci lucruri la întâmplare şi lasă-le să capete sens.

Îmi doresc atât: ca orice s-ar întâmpla, orice aş face, oriunde-aş merge, să întâlnesc oameni speciali. Şi visul ăsta mi s-a tot împlinit până acum…

De ziua mea am primit cele mai frumoase daruri: vorbele, gândurile, îmbrăţişările celor dragi mie. Şi cadouri :), care mi-au plăcut foarte mult şi de care voi avea mare grijă. Vreau să vă mulţumesc celor care-mi sunteţi şi vă sunt . Pupici :* .

adrev-ul

Am venit în Bucureşti ca să am acces la lucrurile pe care în provincie nu prea le găseşti: facultăţi bune, organizaţii studenţeşti, seminarii, adunări, sesiuni, conferinţe. Toate lucrurile astea care, atunci când auzi de ele, ţi se par ceva extraordinar. Acolo se întâlnesc studenţii cu oamenii din spatele succeselor.

Dar oamenii din spatele succeselor nu sunt chiar mereu aşa cum par. De multe or îi transform în alţi oameni. Sau poate pur şi simplu le accept imaginea pe care şi-o creează ei. Dar nu de puţine ori sunt dezamăgit de prestaţia unora dintre cei pe care îi găseam înainte interesanţi.

Acum vreo două săptămâni a avut loc adrevolution. Proiectul celor de la Advice students mi s-a părut o idee foarte bună, însă ideea nu a a fost chiar atât de bine pusă în scenă. Evenimentul a fost promovat binişor, cu toate că am aflat cu doar câteva zile înainte de start că va avea loc. Mi-au plăcut însă, pliantele şi afişele. Au fost destul de reuşite. În schmb, organizarea a cam lăsat de dorit. Şi aici nu mă refer la locaţie, adică Aula Magna de la ASE. În primul rând, programul mic, de pe foaia lucioasă, nu corespundea întru totul cu cel de pe foile mari de xerox pe care le primeai la intrare. Cei din Advice care trebuiau să vorbească erau cam nepregătiţi şi aveau trac. Unul dintre ei uita mereu sponsorii şi părea tare copleşit de eveniment. Nu prea a fost zi în care să nu lipsească din invitaţi. Nu s-a vorbit destul de mult despre temele care erau trecute în program. Majoritatea invitaţilor avea câte o prezentărică în powerpoint în care mai “încăpeau” câteodată şi greşeluţe stupide.

Apoi, mulţi dintre cei care au venit să ne vorbească mi s-au părut destul de dezinteresaţi, ceea ce-i face pe ei neprofesionişti şi pe mine să-mi pierd încrederea şi atenţia. Alţii au vrut să şocheze. Şi chiar au reuşit…poate prea mult chiar.

Şi a mai fost o fază de tot râsul când nimeni nu voia să-i întrebe nimic altceva pe invitaţi, după ce îşi terminaseră discursurile. Cei care făceau parte din Advice şi care erau în priză din cauza organizării au început să caute crizaţi nişte întrebări pe care le-au pus chiar eica să mai lungească întâlnirea. A fost haios.

Sigur, proiectul nu a fost chiar un dezastru. Am avut destule de învăţat. S-au spus şi lucruri interesante şi s-a vorbit mult despre ceea ce advertising-ul este, atât conceptual cât şi practic. A fost interesant să văd tehnici de menţinere a interesului în direct, să văd oameni din publicitatae puşi în dificultate, să-i văd mândri de munca lor. A fost chiar interesant, sper doar la o organizare mai bună la anul.

decizii, decizii…

Azi am decis să fac ceea ce mi-am spus iniţial că nu ar fi chiar bine: să public pe blog şi versuri. Nu pentru că mi-ar fi frică de păreri, ci pentru că nu ştiu dacă blogul meu nu s-ar schimba prea mult astfel. A publica şi versuri înseamnă un pas destul de important, având în vedere că până acum nu am mai făcut-o. În plus, implică şi o doză importantă în plus de subiectivitate. Dar, aşa cum spune cântecul, ”whatever will be, will be”.

ceai cu gheaţă

După ce m-am obişnuit în a lua pastile şi a bea ceai cald cu lămaie, răceala s-a decis în sfârşit să plece. Trebuie să recunosc că a fost o răceală alnaibii de strajnică şi dacă va citi post-ul ăsta sper să se simtă flatată şi să nu se gândească să mai revină prea curând.

Problema însa, trebuie pusă altfel. De ce am răcit? Ei bine am răcit datorită unui sistem greşit de tratare a societăţii. Mijloacele de transport în comun nu sunt deloc adaptate cu starea vremii. Din moment ce temperatura variază în jurul a 0 grade, e normal ca oamenii să se îmbrace gros. Însă, o dată ce te sui în autobuz/tramvai/metrou şi iei contact cu o caldură de peste 18 grade, ce altceva se poate întampla decât să îţi fie puse în priză glandele sudoripare. Iar apoi, când ieşi din nou afară, diferenţa acută de temperatură te loveşte tăios.

Stau si mă întreb: oare de ce “tipii” de la ratb nu sunt destul de inteligenţi -şi n-ar fi nevoie de prea mult IQ- să urce într-un autobuz, înfofoliţi şi să vadă cât de fain e să ţi se scurgă pe frunte transpiraţia în toiul iernii şi să nu mai ai apoi chef de nimic. Am ciudata impresie că acestă exagerare este o consecinţă a comunismului, care nu s-a şters încă îndeajuns de bine de pe retina multora dintre noi. Este un fel de reechilibrare a acelor vremuri trecute, când nu prea era caldură, iar acum parc-am vrea din răsputeri să recuperăm, să contrabalansăm lipsurile. Într-o zi, un şofer stătea în pantaloni scurţi şi in cămaşă cu manecă scurtă, iar pe jos, în cabină avea gresie (?!!). Cred că de aici s-ar naşte înca o explicaţie -de ce sunt obsedaţi românii să aibă case, maşini, utilităţi de ultimă oră(în special telefoane mobile ultramoderne), în loc să îi pasioneze călătoriile, descoperirile, aventurile. Suntem copleşiţi înca de ceea ce a însemnat lipsa acută a lor şi încercăm să compensăm printr-o abundenţă uneori aberantă. Vai nouă!!

Revenind la postul meu, mă bucur extrem de mult că mi-a trecut răceala. Lumea începe să-şi recapete frumoasele culori. Mă duc să beau un ceai cu gheaţă .

ceai cu lămâie

Tocmai atunci când credeam că toamna asta a trecut fără să mă afecteze în vreun fel anume, mi-a trimis un sărut dulce-amărui de adio şi am răcit. Am răcit rău şi acum trebuie să stau la căldurică şi să iau pastile. Să mă tratez. Şi ca să fie ok, beau ceai dulce cu lămaie, din care ies aburi calzi.

Nu ştiu de ce, dar atmosfera asta mă trimite cu gândul la străzi pustii şi acoperite cu frunze uscate. Şi la o ceainarie cu mese de lemn, uşor lipicioase de miere, unde se ascultă muzică veche şi tristă şi unde vin oameni care vorbesc despre cărţi şi viaţă. Uneori mă întrestez când sunt bolnav pentru că am impresia că mă schimb. Alteori nu-mi pasă. Dar de data asta sunt trist. Pentru că voiam să treacă o toamnă fără să răcesc şi astfel făceam un an de când nu am mai luat paracetamol şi penicilina V.

E tare urât când sunt răcit. Parcă totul din jur se schimbă şi nimic nu mai are gust bun. Numai ceaiul are. Cred că de-aia se bea ceai când eşti bolnăvior. Şi se doarme mult de tot. Multe lucruri ciudate se întampla în somn. Doar că mie în general nu-mi place să dorm. Eu vreau să stau treaz. Dacă se întâmplă un lucru interesant în timp ce eu dorm şi îl ratez?

De fapt, se întâmplă atât de multe lucruri tot timpul încât ar trebui să plâng că nu pot lua parte la macar jumătate din ele… Un lucru e sigur: trebuie să mă fac bine curâd! Foarte curând! Acum mă duc să sorb din ceaiul fierbinte şi dulce .

disonnected…try again

E clar, aşa nu mai pot continua. Trebuie să îmi iau un PC, oricât de varză, pentru că lucrurile sunt foarte foarte complicate. Mă simt deconectat. Cu temele, cu planurile, cu prietenii, cu filmele… nu voi mai avea niciodată timp să scriu post-uri pe blog-ul ăsta, şi aşa slăbut şi sărăcuţ. Şi simt că trebuie să îl continui pentru că am ajuns parcă prea departe ca să renunţ tocmai acum la el… În plus, nici nu e chiar aşa urâtel, am ajuns să mă ataşez de adresa asta.

My sweet little blog!

de ce îmi place Coldplay

Prin 2003, pe Vh1 se difuza din când în când o melodie cu un englez îmbrăcat într-un trening negru, impermeabil, care tot mergea pe o plajă şi cânta : “Look at the stars, /Look how they shine for you, /And everything you do, /Yeah, they were all yellow …”. Suna bine şi era interesant că, în cele cca 5 minute ale videoclipului, din noapte se făcea dimineaţă fără să se schimbe vreun cadru. Apoi am văzut “Trouble”. Care mi s-a părut profundă. Coldplay se numea trupa, am aflat mai apoi. Şi tot mai apoi am văzut “Clocks” şi “Don`t Panic”, dar “In My Place” şi “The Scientist” m-au cucerit.

Oricum, melodiile nu erau comerciale, deci la tv le vedeam rareori. Până într-o zi când un prieten cu care vorbisem despre trupă a facut rost de “Parachutes” şi de “A Rush Of Blood To The head”. Albumele sunt geniale. M-am îndrăgostit de ele instantaneu. Versurile, deşi simple, transmit mesaje complexe care, când le găseşti, îti par atât de cunoscute (”wounds that heal and cracks that fix”-Politik). Fiecare melodie transmite un mesaj care depăşeşte banalul majorităţii melodiilor care sunt astăzi hiper-promovate pe piaţa muzicală.

However, a trecut ceva timp şi, odată cu trecerea lui, am aflat că albumele erau vechi, din 2000 şi 2002. Începusem să învăt versurile pe de rost şi pentru că nu mai auzisem nimic de ei de ceva timp eram nerăbdător să scoată un nou album pe piaţă. Şi, în 2005, iată că a apărut “X&Y”. Care însă, m-a dezamăgit într-o anumită măsură pentru că e relativ comercial. Trebuie să recunosc, deşi nu-mi place, că “speed Of Sound”, “Fix You”, “The Hardest Part” sunt melodii care s-au vrut comerciale şi celor 4 le-au ieşi bine planurile cu ele. Nu am mai găsit în ele acele idei originale ale lor, acele sentimente ascunse în spatele unor cuvinte neuzitate.

Dar am trecut peste asta, căci sunt şi câteva melodii mai speciale (gen “Square One”) , iar acum 2 luni am reuşit să fac rost de “The Blue Room”, scos in 1999 si care mi se pare fascinant. Sunt acolo nişte melodii în care se vede că au pus pasiune (”Bigger Stronger” , “Such A Rush” s.a.) , melodii care se potrivesc gâdurilor mele. De aceea imi place Coldplay, pentru că ei gandesc ca mine şi eu gandesc prin ei. Thank u Coldplay.

se apropie admiterea

Mai e doar un pic şi încep admiterile la Universitatea din Bucureşti. Am fost pe 23 august să mă înscriu la Litere şi Fjsc şi nu mi-a luat aşa mult - aproximativ 4 ore.

Pot să mă consider un norocos. Marele dezavantaj a fost faptul că taxa l-a fjsc se plăteşte, în mod inexplicabil (din punctul meu de vedere, cel puţin), la sediul Facultăţii de Drept de pe bd-ul Mihail Kogălniceanu. Trebuie să recunosc, însă, că uneori am un noroc surprinzător. Nici nu m-am aşezat bine la coadă că a şi apărut o casieriţă care tocmai îşi deschidea ghişeul. Păcat că a survenit un eveniment care, thank God, deocamdată nu mă scoate din minţi : o … doamnă şi fiica sa ,exact când eu mă pregăteam să plătesc, s-au vârât în faţa mea ca să plătească “dânsele”. M-a surprins atât de tare gestul încât nici măcar nu am putut reacţiona deşi îmi stătea pe limbă să le zic ceva de la obraz. Şi casieriţa se uita cu dispreţ la ele dar ce puteam să le fac? Te aştepţi la bun simţ de la nişte persoane ca acestea. În plus, erau şi genul care te omoară cu locvacitatea şi bunăvoinţa debordantă. Oricum, după ce am plătit l-am întrebat pe portarul de la Rectorat ce să iau pentru a ajunge la Leu.

“- 601″, mi-a zis.
Ei bine 601 nu opreşte chiar la Leu, ci la o staţie de el, dar a trebuit să trec pe la “semănătoarea” şi să iau alt autobuz ca să aflu asta.

La fjsc era lume multă. Şi mi-am zis că o să dureze o veşnicie. Noroc că s-au gandit chiar atunci să suplimenteze cu o altă sală (din nou norocul meu). Nu vreau să comentez lipsa de comunicare a celor de acolo, însă trebuie să mă plâng de faptul că nu pot să aducă drept scuză pentru aceasta multele ore pe care şi le petrec cu posibilii viitori stundenţi. Ăsta le este serviciul. Şi îmi aduc acum aminte de un editorial recent al lui Cristian Tudor Popescu, care se intitula: “Eşielomul”. Nu mi se mai pare corect să îi iert pe oameni pentru că “sunt şi ei oameni”.

În plus, la fjsc am vazut multe fiţe şi am observat că fetele care voiau să se înscrie nu erau…foarte comunicative (no offence). Oamenii nu vorbesc deloc între ei. Ce e cu lumea asta?? Uneori nu o înţeleg. În schimb m-am împrietenit cu doi baieti. Unul din Suceava, iar celălalt din Galaţi, cu care am vorbit foarte mult. Apoi am luat un 336 până la Litere unde în 20 de minute m-am şi înscris şi am şi aflat că examenul la Comunicare este pe 2 septembrie. Probabil că şi cei de la fjsc o să anunţe cât de curând datele şi orele.

Şi pentru că, iată, se apropie admiterea din toamnă, ţin să le urez tuturor candidaţilor multă baftă şi inspiraţie.

adăugire: la fjsc, proba scrisă are loc pe 3 septembrie de la ora 14.00, dar sunt sigur că stiaţi deja.

fascinantul Bucureşti

Între 1-6 septembrie au loc admiterile la fjsc şi Litere. Nimic nu e, însă, sigur. Nu se ştiu nici datele exacte, nici orele. Nu se ştie mai nimic. Saiturile oricum sunt pe-afară când vine vorba de actualizări, fie ele şi săptămânale. Aşa că m-am hotărât să mă duc la faţa locului, ca sa văd care e situaţia.

Desigur, gara mă întâmpină cu nefericiţii care trag însetaţi din pungi şi cu tigănuşii insitenţi care cer 1000 de lei. Mă urc în autobuzul încins şi gemând de atâţia oameni, încât abia reuşesc să compostez biletul, şi mă sprijin de uşa şoferului, deşi afişul îmi interzice asta. Nu am însă, ce face. Toată lumea împinge şi transpiră.După vreo 10 minute, se zăreşte gardul Palatului Cotroceni. Domnul preşedinte sigur are aer condiţionat…

Autobuzul opreşte vis-a-vis de fjsc. Nu e nicio trecere de pietoni prin zonă, aşa că traversez neregulamentar. E prima dată când ajung la facultate, care nu mă surprinde decât prin faptul că pe peretele din cărămidă scrie lăbărţat, cu creta :”jurnalismul la etajul 6″.Măcar merg lifturile…cele laterale.

La 6 e linişte şi nu e nimeni. Citesc afişele despre admiterea 2006 şi mă hotărăsc să merg la Secretariat, unde mă întâmpină o doamnă (sau domnişoară) care îmi explică exact ceea ce citisem şi mai devreme pe afişele cu informaţii. Îmi dă si două … hartiuţe cu telefoanele facultăţii şi îmi spune să sun la sfârşitul lui august. “Nu ştim mai nimic despre zilele în care vor avea loc examenele”, îmi aminteşte doamna secretară. Dar oare cine ştie? Ceea ce a stricat însă, relativa păşnicie a fost întrebarea mea: dacă aş putea să găsesc un loc în cămine pentru a sta pe perioada examenelor. “-Nu. Nu prea (!?) se poate aşa ceva. Noi, de fapt, nici nu avem locuri în cămine pentru studenţii din primul an”!!!!…Nu aş vrea să comentez aceast lucru, dar mi se pare imposibil să nu mă plâng în ceea ce priveşte organizarea când vine vorba de România. Mi se pare imposibil să nu mă revolt că o facultate care se vrea respectată nu oferă locuri în cămine pentru studenţii ei. Ce se intamplă cu ei?

Răspunsul la aceasta întrebare e simplu. Stau la o gazda sau îşi cumpără un loc în cămin de la cei care au deja o gazdă şi nu au nevoie de el. Preţul e de 300 de euro. Aveam să aflu cu stupoare, mergând la doamna administratoră de la Căminele din curtea fjsc-ului că “Dacă vii pe 31 la uşa mea doar n-o să te las să stai în strada!”. Era atât de simplu iar eu nu înţelegeam!! Ce naiv pot să fiu uneori! Totul se rezumă la bani în fascinanta Românie. Poţi să fii tu cât de genial vrei, că tot degeaba, dacă nu ai o pila ici şi colo şi o puşculiţă burduşită ca să umfii buzunarele unor trândavi, care pe deasupra te mai tratează şi de sus, sictiriţi şi fără urmă de bun simţ. Asta este, poate îmi spune cineva cum se rezolvă problemele astea, căci eu unul sunt foarte dezamăgit de tot şi de toate şi am tot dreptul.