pauldumitru

În noapte, luminile de la stâlpi clipesc uşor din când în când. Seamănă cu nişte stele rătăcite, gata să se îndepărteze şi să se piardă pentru totdeauna dincolo de limita sesizabilă a cerului, care ar deveni astfel pustiu şi rece. Negru. Aş arunca probabil cu o piatră-n cer, ca să stârnesc stropi de gri şi cercuri de albastru. S-ar scutura un pic de puf din papucul unui nor aproape mort si 2.000 de păsări negre, ca şi cerul, ar împleti un zbor străin şi fără sens în jurul lunii reci. În zgomotul de aripi, în nonculoarea dimprejur, probabil aş striga cuvinte colorate. Probabil aş gândi un pic mai luminos şi stelele pierdute s-ar întoarce înapoi şi ar împrăştia lumină. Iar luna ar mai aştepta până să iasă din gravitaţia gândurilor mele. Probabil cu o carioca veche în care am turnat un strop de apă fără clor o voi putea reface galbenă, aproape albă. Aproape nonculoare. Probabil gândurile mele fac stelele aproape, fac cerul bleu si soarele aproape orbitor. Dacă mi-ai spune că sunt frumos, probabil chiar aş fi.

… sau frumuseţea de a cunoaşte imperfecţiunea

Lasă-ţi gândurile să zboare. Lasă-le să zboare libere! Leagă-ţi baloane umflate cu heliu de pat şi adormi în el, plutind spre nori.

Aşa începe totul… ca atunci când se naşte o frunză. Un simplu muguraş. Apoi, o simplă foaie uscată. Dar aste e mai apoi. Atât de apoi… Frunzele seamănă cu oamenii, seamănă cu ideile, cu visele. Şi unde se usucă o frunză, anul viitor va da un nou muguraş. Dar asta e ceva banal pentru cei care au grădină şi ştiu. Eu trebuie doar să scriu o poveste despre o frunză. Aşa că o să scriu ceva fără sens, doar de dragul de a scrie:

O frunză se plimba într-o zi pe stradă. Dansa cu vântul, un fel de vals pe muzica lumii unei zile de toamnă. Nimeni nu putea înţelege. Nimeni nu putea vedea. Era doar o frunză bătută de vânt. Ceva banal. Până când un băieţel a descoperit-o şi a ridicat-o. S-a uitat la ea fascinat, de parcă ar fi găsit ceva după o îndelungată căutare şi a început s-o studieze pe toate părţile, să-i atingă nervurile ieşite în relief cu degetele.

O frunză uscată şi tare. Fără viaţă.

Apoi, tot întorcând-o pe toate părţile, din frunză se rupse o părticică şi se pierdu în praful şi celelalte frunze de pe jos. Copilul rămase un pic locului, uitându-se după bucăţică, iar apoi se uită din nou la frunză, care nu mai era întreagă. Nu mai era un tot. Nu mai era perfectă. Se aşeză în genunchi, cu pietricelele de pe jos înţepându-l prin pantaloni şi începu să caute. La un moment dat îi căzură câteva lacrimi în praful în care scormonea după bucăţica de frunză.

După ceva timp reuşi să o găsească, însă îşi dădu seama, dezamăgit, că bucăţica nu mai putea fi lipită la loc. Frunza nu mai putea fi întreagă. Nu mai avea să fie niciodată la fel…

Chiar în acel moment, cineva se apropie şi o umbră acoperi locul unde stătea băieţelul. Apoi, către el se întinse o mână în care stăteau amestecate o mulţime de bucăţele de frunze uscate. Băieţelul se ridică şi se uită în ochii fetiţei care rămăsese cu mâna întinsă. Pe cealaltă o ţinea la spate, de parcă ar fi avut ceva de ascuns. El privi palma plină de frunze dar nu înţelese şi se uită din nou în ochii ei, căutând parcă un răspuns. Fetiţa scoase celaltă mână de la spate şi îi întinse o frunză întreagă.

- Uite, spuse ea, e aproape perfectă. Aproape, pentru că în lume nimic nu e perfect. Totul depinde de noi.

Băieţelul înţelese. Ea ştia mai bine despre ce era vorba. Trecuse prin asta deja şi înţelesese că unele frunze, ca şi majoritatea viselor şi ideilor, se rup la un moment dat. Atunci este timpul să cauţi altele şi e important să ştii că fiecare frunză este perfectă în felul ei. Dar până să înţelegi asta, trebuie să rupi câteva şi să-ţi pară rău după ele.

Se făcuse târziu. Băieţelul o sărută pe fetiţă pe obraz, luă frunza şi-i promise ca într-o zi, curând, să se întâlnească şi să caute împreună frunze…

E târziu, aproape noapte şi trenul fuge singuratic printre dealuri şi căsuţe de ţară, lăsând în urmă amintiri şi clipe pe care le voi uita cu timpul, poate.

Nu ştiu dacă să-mi pară rău sau să zâmbesc pentru că s-a mai încheiat o vară frumoasă. Sunt atâtea lucruri de care-mi va fi dor … Ca de soarele care acum intră uşor pe geam şi se revarsă stins pe scaunele maronii şi vechi ale vagonului. Îmi va fi dor de toate, pentru că vara asta, aşa cum a fost, nu se va mai întoarce niciodată şi nicio altă vară nu va mai fi ca ea.

Mă uit în urmă şi-mi dau seama că sunt atât de multe lucruri pe care nu le pot înţelege, încât abia voi avea timp să le caut răspunsuri. De ce e momentul când se aprind luminile pe străzi şi pe la magazine atât de special? De ce îmi pare uneori că timpul trece mult prea repede? De ce iubim oameni? De ce ne temem de momente, de trăiri …

Seara a început să se lase uşor deasupra locurilor şi întunericul alunecă răcoros printre frunze şi ramuri, căzând peste iarba şi pietrele călduţe încă după o zi însorită de septembrie. În vagon, lumina de la becurile din tavan abia străbare printe scaune. Toţi se uită pe geam şi fiecare pare trist, iar asta mă întristează parcă şi mai mult.

Toate au trecut şi par a fi undeva în urmă, departe. Se aude numai zgomotul trenului …

E noapte şi în bezna care se întinde de aici până la graniţa doar ghicită a orizontului nu e nimic. E doar un de gol negru, ca o apă, în care dacă aş sări, aş cădea la infinit, ca într-un coşmar ce s-ar derula încontinuu, la nesfârşit. Şi cel mai rau e că în bezna asta, fie că ţin ochii închişi, fie că-i deschid nu văd nimic şi mi se pare ciudat şi înfricoşător. Mi se pare imposibil şi mă întreb dacă mai văd sau dacă nu cumva lumina a disparut pentru totdeauna. Dacă nu cumva voi muri aşa, fără să mai văd vreodată ceva, fără să mai ating vreun lucru cu degetele în afară de propriul meu corp.

Mă sperii şi în întunericul ăsta spaima capătă o altă formă. Pentru o fracţiune de secundă, simt cum frica mă sufocă, simt cum totul parcă se învarteşte în jur. Apoi urmează colapsul şi panica se stinge mai repede chiar decât a apărut. Rămâne doar o impresie de insecuritate dusă la extrem şi, după momente care nu ştiu cât timp au înghiţit, îmi dau seama că în acest gol tot ce pot să fac e să mă gândesc. La orice. Pentru că nu ştiu când se va sfârşi, dacă se va sfârşi vreodată …

Mi se pare ciudat că îmi obosesc ochii dacă îi ţin deschisi şi privesc întunericul şi imediat ce conştientizez asta simt că nu mai pot rezista cu ei deschisi şi îmi dau lacrimile de usturime. Apoi încep să mă obişnuiesc şi nu îi mai deschid, iar prin faţa lor mi se derulează aleatoriu si fără să-mi doresc, imagini din viaţă pe care le uitasem sau la care nu mă mai gândisem de mult timp. Îmi amintesc de oameni pe care nu i-am mai vazut de ani şi îmi dau seama că de prea multe ori uit că de fapt oamenii sunt cei mai importanţi în lumea asta, pentru că de la ei primesc cele mai importante lucruri şi cu ei îmi trăiesc amintirile. Mi-e dor de foarte multe clipe care au trecut …

Sunt auto-distructiv uneori şi asta mă costă poate mai mult decât pot plăti. Îmi amintesc de versurile mai multor melodii şi aş vrea să le pot asculta. Aş vrea măcar atât. Şi ţip: Vreau!! Numai atat vreau! Aş lovi ceva, dar n-am curaj să mă ridic. Dau cu mâinile în stânga şi în dreapta şi merg în genunchi înspre înainte, însă nu găsesc nimic. Mai rău e că acum mă simt şi mai nesigur, fiindcă am plecat din locul acela iniţial…

Dintr-o dată mă simt obosit şi am impresia că locul pe care stau devine moale şi textil. Seamănă cu un aşternut răvăşit dar foarte mare, pentru că oricât îi caut marginile nu i le pot găsi. Apoi obosesc din nou şi ceva ciudat mă face să mă simt în siguranţă şi mă las pradă locului, oricum ar fi şi orice ar urma.

În plus, acum, când sunt în bezna asta nesfârşită, mi-e aproape imposibil să îmi mai pot da seama dacă au trecut ani sau numai cateva clipe din momentul când a început totul, îmi dau seama că singurul lucru pe care mi-l pot dori este să se facă lumină şi astfel să o pot lua de la capăt. Fără să uit însă, ceea ce am învăţat în cel mai simplu stadiu al lumii - nimicul.

Ziua se scurge încet pe sub streaşinile caselor. În curând se va înnopta şi încă nu se simte niciun pic de răcoare. De afară răzbat înfundate sunetele oraşului, pierdute şi ele, ca şi gândurile mele, în aerul cald de iunie. Se simte uşor mirosul dulce de trandafiri galbeni, singurul care pare să-mi amintească de răcoarea dimineţii. Lumea se trece uşor, subtil, aproape imperceptibil.

Şi-mi pare că timpul, de dragul acestei lumi pierdute, care încearcă uneori a-şi găsi sensul, se opreşte puţin şi priveşte. Priveşte peste marea de oameni, peste lume şi-şi spune: “Ce iluzie! Ce greşeală… Ei se trec… eu rămân.”

Apus de vară.

Povestea cu zmeiele mi-a venit în minte cam acum un an. Stăteam şi mă uitam la o emisiune pe un canal străin, cu nişte puşti care învăţau să înalţe zmeie. Era tare fain cum căutau mai întâi un loc cu vânt bun, iar apoi le lansau. Şi se ridicau aşa libere!

Apoi mi-am adus aminte de ceva ce citisem într-o carte, cum că oamenii seamănă cu ceea ce fac. Şi mi-am dat seama că oamenii seamănă atât de mult cu zmeele. Pentru că zmeiele sunt libere atunci când zboară. Dar, chiar şi atunci, ele rămân legate de pământ, prin sfoara pe care o ţine în mână cel care le mânuieşte. Dacă cineva le-ar tăia sfoara, s-ar prăbuşi la pământ, nu ar zbura şi mai mult, nu ar fi şi mai libere. Aşa sunt şi oamenii. Oricât de liberi, de fericiţi am fi, dacă nu rămânem ancoraţi în realitate, suferim. Pentru că realitatea e singura care ne oferă stabilitate. Realitatea sau cineva, care să ne ţină “sfoara” strâns şi să nu cădem. Aşa sunt oamenii, ca nişte zmeie colorate diferit.

O zi. Te trezeşti. Vezi. Guşti. Pleci. Dacă nu plouă, străzile sunt aproape întotdeauna aglomerate.

Străzile sunt ca un ecran de cinema. Şi pe el rulează mereu acelaşi film: tragedia fiecărei zile. O zi este, poate, cel mai trist film şi suntem mai nepăsători faţă de el decât faţă de oricare altul. Este filmul în care avem impresia că vedem mereu aceiaşi oameni care se grăbesc, aceiaşi oameni care mănâncă, aceiaşi care se împiedică, care aleargă dupa autobuz, care râd, care sunt pierduţi … care există. Este filmul în care suntem şi noi actori…

Azi mergeam cu autobuzul şi am fost martor la un spectacol pe care de obicei, instinctual cred, îl ignor. Am privit oamenii pe care, în mod normal, îi văd şi uit aproape instantaneu. Şi totuşi ei există.

Unii se zbat. Aşa cum un om în vârstă abia se putea urca şi da jos din autobuz; cum dintr-o maşină cobora o fată bandajată la ochi; cum o femeie plângea pe treptele unei clădiri pustii. Alţii supravieţuiesc. Aşa cum nişte studenţi vorbeau despre “cum să facă ceva fun”; cum un copil învăţa, într-un părculeţ, să meargă; cum doi surdo-muţi vorbeau prin semne şi râdeau. Aşa se combină viaţa. Atât de subtil … Atât de contrastant. Am fost foarte tăcut câteva ore, amintindu-mi “filmuleţul”. Asta e tragedia fiecărei zile.

Până mâine poate o voi uita. Aşa şi cred că e cel mai bine.

Mi-amintesc de vorbele lui Jim Rhon, care mi-au plăcut foarte mult: “Unii spun că viaţa e o dramă, însă eu cred că viaţa e unică…”.

Afară a început să plouă. E toamnă şi e frig, iar picăturile reci se sparg pe frunzele ruginii de pe jos sau fac cercuri pe băltoacele murdare de pe stradă. Se văd umbrele singuratice şi câteva maşini cu farurile aprinse claxonează departe, înspre capătul străzii. Apoi se lasă liniştea şi numai sunetul înfundat al ploii răzbate de afară.

În cameră e trist. Se aude uşor ticăitul ceasului, iar din glastră trandafirii zâmbesc palizi, aproape uscaţi. Numai cele 3 fire de regina-nopţii, culese de aseară, împrăştie un miros plăcut şi dulce, ca un sărut de adio al verii. A venit toamna şi eu am reuşit să mă împac cu ideea că vara a trecut şi vor urma zile reci şi ploiase. Apoi va ninge şi totul va fi alb. Iar eu voi fi tot eu. Şi sunt fericit că vara a plecat de tot. E bine să fie toamnă.

E înnorat. Plaja e pustie. Valurile udă malul într-un du-te-vino zbuciumat şi totuşi lent, ca un ritm fără sens. E o tragedie greu de pătruns în această îmbrăţişare pătimaşă a uscatului cu marea, pe care nu cred că o voi putea cuprinde cu gândul vreodată.

La câţiva metri de mine stă uitat un castel de nisip, aşteptând resemnat fluxul. Mâinile care l-au modelat sunt acum departe, poate. În vreo cameră de hotel, în vreun rapid de Mangalia-Bucureşti, tăind grăbit câmpiile pline cu Floarea-Soarelui. Pe nisipul uşor umed se disting încă urme de paşi, uitate de suflete străine, într-un oraş străin, la un capăt de lume. E încă vară…