pauldumitru

Am primit astăzi un link către filmuleţul de mai jos, de la o colegă de redacţie. Este vorba de un reportaj realist şi ironic despre greva de la Dacia şi despre cum gravitează viaţa oraşului Mioveni aproape în întregime în jurul fabricii de automobile.

Ironia materialului doare. Realitatea tristă surprinsă de imagini pare să fie valabilă în orice colţişor al României. Chiar şi câinii filmaţi îmi par cunoscuţi, chiar şi femeile din bazar, cu toate că nu am fost niciodată în Mioveni. Încercaţi şi voi!

*de apreciat este şi calitatea ridicată a produsului jurnalistic

durata: 19 min. şi 41 sec., sursa: dailymotion.com
Materialul a fost transmis de postul francez de televiziune France 2, în aprilie.

Cred că duminică mă trezesc devreme, merg direct la biserică şi mă rog să nu mai plouă niciodată în Bucureşti. E groaznic! Mă întreb dacă mai există vreo capitală europeană unde să te uzi de la genunchi în jos de fiecare dată când plouă. Azi iar am fost leoarcă. Şi degeaba îmi iau bocanci cât casa, că tot există băltoace destul de mari cât să îi acopere. Mai bine îmi au cizme de pescar sau o barcă pneumatică, s-o ţin în rucsac tot timpul. Dar, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns că m-am udat, încălţămintea şi pantalonii mi s-au stropit de noroi, oamenii erau mai agitaţi şi mai mulţi ca oricând şi m-au calcat pe picioare, m-au împins, era înghesuială, cald, am transpirat!!! AHHH! Fuck it!

Şi ca meniul să fie complet, în Complexul Leu nu se mai intră pe intrarea principală, ci prin stânga, printr-o altă uşă, iar pe strada care duce acolo se formează nişte bălţi uriaşe. În plus, pentru că suntem în oraşul cu cel mai înalt brad de pe continent, pe uliţa spre intrarea rămasă deschisă în Leu nu e niciun stâlp care să lumineze şi nici în complex nu există vreo sursă de lumină care să îţi şteargă din frica de a nu te împiedica de ceva, până să te apropii de lifturi. Îmi venea să strâng pe cineva de gât!! De fiecare dată când plouă în oraşul ăsta trebuie să mă umplu de indignare, să mă enervez, să înjur, să îmi pierd concentrarea şi orice urmă de optimism şi să nu mai am chef de nimic! Chestia asta mă termină pur şi simplu. Nu e de mirare că văd numai zombi disperaţi la volan care sunt gata-gata să te ia pe sus dacă eşti o secundă neatent.

Sper ca începând din seara asta să le stea în gât aleşilor fiecare dumicat pe care îl îndeasă pe gâturile alea grase!

De foarte multe ori am impresia că lumea nu e decât un cerc şi că totul se repetă. Sau un ceas care are aceleaşi limbi şi care măsoară acelaşi timp, dar pe un cadran diferit.

Am ajuns de acasă (Târgovişte) în Bucureşti la 18:26 şi din Gara Basarab am coborât la metrou. Peronul era plin, din cauza afluxului de oameni care veniseră cu trenul de Pietroşiţa şi cu încă unul, de Piteşti. Erau şi multe bagaje, sacoşe, paporniţe, cărucioare, rucsacuri. Din când în când îmi venea miros de chiftele de la un tip din dreapta mea care avea o sacoşă veche, de rafie. Am stat destul de mult până a venit metroul, vreo 12 minute şi iar m-am enervat pe cei de la Metrorex. Măcar era un tren dintre cele noi.

Fiindcă aveam de mers vreo 11 staţii, m-am agăţat de un loc liber. Apoi mi-am aşezat bagajele astfel încât să nu încurc prea tare lumea şi mi-am scos o carte, ca să fac ceva constructiv. Împrejur era un fel de murmur şi se auzeau şi zgomotele scoase de metrou. O voce ascuţită de femeie de vreo 50 de ani se auzea strident de undeva din stânga. Nu o vedeam dar am ghicit că vorbea la telefonul mobil. Cel din dreapta mea, de pe scaun, dormea. M-am întrebat cum cei care obişnuiesc să adoarmă prin autobuze sau metrou ştiu să se trezească la staţia la care trebuie? Dacă ratează staţia ce fac?

În faţa mea era o familie: părinţii şi doi băieţi de vârste apropiate. Se vedea că vin din provincie, cel mai probabil dintr-un oraş micuţ. Mai mic decât al meu. Îi trădau hainele, limbajul şi mai ales gesturile. Iar la un moment dat au avut nişte gesturi care mi-au adus aminte de mine, cel de acum mai bine de un an, din toamna lui 2006, când abia ajunsesem în Bucureşti şi probabil că mă purtam cam la fel ca ei. Lucrurile care m-au făcut să zâmbesc de asemănare au fost faptul că unul dintre copii îngâna vocea tipei care anunţă în metrou închiderea uşilor şi staţia care urmează. Iar celălalt, după ce a observat că metroul e “foarte frumos” şi-a îndreptat degetul arătător spre harta de lângă ieşire şi a spus, mândru de descoperire: “Uite, mamă! Au şi hartă, vezi?”. Face parte din seria celor care nu pricep “cum se bagă în aparat” cartela de două călătorii.

Normal că am râs. Eu nu eram chiar atât de “grav”, dar au fost foarte simpatici.

Ceea ce mi se pare foarte naşpa e felul în care bucureştenii îi privesc pe cei care abia ajung în Capitală. Ce m-a secat cel mai tare anul trecut când am venit în Bucureşti a fost să aud ]n troleul 61 trei tipe de liceu vorbind foarte mândre o engleză mioritică. Give me a break!

Pe youtube şi pe etajul6 a apărut de curând un clip cu noul cămin al Universităţii din Bucureşti (UB) în care minunata construcţie e întoarsă pe toate părţile şi prezentată fabulos: 95 de camere + una pentru persoane cu deficienţe, 9 etaje, 2 lifturi etc., vă uitaţi şi voi la clip. Se omit însă detalii semnificative, cum ar fi numarul de paturi dintr-o cameră, ce înseamnă “baie” şi de ce termenul de execuţie a lucrării a fost depăşit cu 6 ani …

Plus ca videoclipul (care nu înţeleg ce rol are, poate îmi explică cineva) e foarte prost făcut. Nu înţeleg mai nimic din imagini - doar văd o construcţie care aduce a companie - şi muzica pare scoasa din Terminator. Mă rog, aşa pagină web (vezi site-ul UB) aşa clip.

Later edit: pe site-ul UB nu apare nicio informaţie legată de noul cămin

vezi şi postul lui George Popescu

Razele soarelui scaldă gara şi liniile de cale ferată pătate de ulei, printre care zac gunoaie aruncate de muncitorii care se întorc în fiecare seară de la muncă. Pe şine stau garate marfare vechi, vopsite în maro şi mâncate de rugină, care par uitate aici pentru totdeauna.

Felul cum arată gara în lumina de dimineaţă îmi dă impresia că trăiesc unele dintre ultimele zile din viaţa acestei lumi, care mi se pare iubită, ruptă, sfâşiată şi dată uitării de cei care au locuit-o până acum. Mi se pare că seamană cu o epavă, scoasă la suprafaţă şi acoperită de corali şi plante acvatice dar care înca mai este capabila de a face o ultima călătorie …

Apoi trenul porneşte. Îmi dau seama că totuşi există locuri frumoase care nu au fost afectate de nepăsarea oamenilor atât de mult, care încă mai pot fi salvate. Iar ele, la rândul lor, încă mai pot salva locurile moarte, străzile goale şi jegoase dintre blocurile înalte ale oraşelor, zgomotele înfundate ale locurilor care nu dorm niciodată, scările de blocuri împuţite de mirosul de ghenă, din cauză că uşile au fost rupte sau stricate. De fapt, nu mi se pare că e vorba de nepăsare, ci de o ignoranţă lucidă, de prostie şi de imaturitate.

Mergând cu trenul acesta, descopăr acel loc unde se întrepătrund aceste două lumi, la fel de sinucigaşe, dar totuşi diferite. Iar diferenţa constă numai în faptul că una dintre ele încă nu cunoaşte la fel de multe lucruri ca cealaltă, iar cealaltă a uitat lucrurile cele mai importante pe care le ştia prima. Diferenţele astea se văd, ustură, înţeapă, miros urât, murdăresc, scârbesc. Mă întreb cum de mai pot iubi lanurile şi câmpul, care îmi par încă naturale, îmi par încă frumoase, sălbatice …

Nu aş vrea să moară lumea asta, sau macar nu aşa, nu din ignoranţă şi imaturitate. Măcar să fie o luptă, să fie o dorinţă nebunească, o catastrofă, să fie un motiv care să o facă să moară demn şi nu ca o prostituată îmbătrânită şi urâtă, care visează stupid în deliruri fără sens la vremurile cand era dorită …

Poate că ceea ce spun nu are niciun sens, poate că lumea nu a aşa distrusă cum o văd acum, poate mi se pare. De fapt, cred că lumea poate fi distrusă sau salvată într-o singură clipă, printr-o singură decizie. Simplă. Întrebarea e numai una: ce ne dorim?

Sigur că lumea e complexă. Ieşi un pic până afară, în stradă şi mergi chiar într-o intersecţie, unde maşinile nu încetează a trece aproape niciodată. Sunt sigur că vezi oamenii cum umblă, cum caută, cum fug.

Sigur că lumea e complicată. Uită-te la blocuri, sau coboară la metrou. Uită-te la stâlpii de curent. Deschide o carte sau chiar şi un caiet de mâzgălituri. Sau mai bine deschide 1.000. Toate diferă, toate sunt altfel.

Şi totuşi, lumea e doar atât: lume. E doar o intersecţie, sunt doar blocuri şi doar nişte caiete de mâzgălituri, sunt doar cuvinte… Ca să-nţelegi lumea, găseşte o piatră şi sparge-o. Are nişte culori ciudate şi o textură extraordinară. Atinge-o şi simte-i cu degetele nervurile create de timp şi de frământările materiei. Aşa e şi lumea. Procesul prin care a trecut piatra este acelaşi cu cel prin care a trecut lumea. Sau uite, ai putea lua o funză şi desface-o cu grijă.

De fapt, lumea e simplă. Noi suntem cei care ne ambiţionăm să o complicăm, să o mărim, să o transformăm în altceva decât este, poate.

E ciudat cum fiecare îşi reprezintă lumea în felul lui. Cum pentru fiecare există aceeaşi lume dar totuşi alta, mai mult sau mai puţin complexă, mai mult sau mai puţin bună, mai mult sau mai puţin reală.

De fiecare dată când lumea e altfel, când mi se pare străină, ciudată sau pur şi simplu prea complicată, o desfac şi rup cu mintea şi o schiţez cu un creion prost ascuţit. O construiesc din cuvinte şi apoi tai multe dintre ele, ca să rămână esenţialul. Apoi o clădesc înapoi, simplă. Lumea sunt eu. Lumea eşti tu.

(propunere: Coldplay -Such a Rush)

Se aude, din spate, sirena maşinii de pompieri. Şoferul autobuzului găseşte un mic refugiu şi lasă cele două auto-speciale să gonească înainte.

Cineva din a doua maşină scoate capul şi o mână pe geamul portierei roşii şi-i mulţumeşte şoferului cu un gest. Mi se pare o ironie că între degete ţine o ţigară şi zâmbesc.

Zâmbeşte şi şoferul autobuzului, uitându-se spre girofarurile potocalii ale maşinilor de pompieri, care dispar la un moment dat pe o strada, la dreapta. Apoi se uită în oglinda retrovizoare la pasagerii săi. Mă-ntreb ce gândeşte… Dar nu contează. Apăs pe butonul roşu şi, după ce cobor, o iau la fugă spre un 667 care tocmai soseşte în staţie.

Fiecare dintre noi are nevoie de ceilalţi.

M-am tot gândit şi, cu toate că dintre cei care intră poate doar 1% vor avea nevoie de informaţiile pe care eu le găsesc, e bine să anunţ.

În josul paginii se află blogrol-ul. Acolo puteţi găsi o grămadă de link-uri, pe care eu le consider foarte importante, pentru că se referă la viaţa studenţească şi la un pic din informţiile despre care orice student ar trebui să ştie. E vorba de saiturile unor organizaţii, companii de PR, de recrutare on-line, bloguri interesante şi alte alea. Daţi şi voi câte un click din când în când. Garantez că o să găsiţi lucruri interesante. Numai daţi de scroll :).

Statul Connecticut îl va despăgubi cu cinci milioane de dolari pe James Tillman, un bărbat de culoare de 45 de ani, pe care justiţia americană l-a trimis în închisoare în urmă cu 18 ani pentru un viol pe care de fapt nu l-a comis, conform ziarului Cotidianul.

De remarcat este nu greşeala justiţiei americane, nu suma pe care legislativul din Connecticut a decis în unanimitate să i-o acorde, ci seninătatea celui căruia i s-au furat 18 ani din viaţă, 18 ani de libertate şi în schimbul cărora i s-a dat o sumă de bani, într-adevăr mare.

Dar ajung oare cinci milioane de dolari în schimbul atâtor ani petrecuţi în închisoare? Mă întreb câţi oameni ar fi de acord cu un astfel de “schimb”?

Se vorbeşte despre democraţie, libertate de exprimare, libertatea presei şi despre alte “mii” de drepturi şi libertăţi, pe care o societate democratică, cum este şi cazul României, le garantează prin constituţie.

Constituţia României a fost elaborată după modelul francez. Iar Franţa nu are nici ea o istorie recentă prea limpede, ci una plină de conflicte interne, de ample mişcări sociale şi este marcată de incertitudine şi de o politică puternic afectată de concepte comuniste. Dintre care multe răzbat încă şi astăzi.

Iar în România, cu Micul ei Paris, de toată jena în ceea ce priveşte infrastructura (de viitoare metropolă!), serviciile şi mai ales conştiinţa socială a oamenilor, care într-adevăr “lipseşte cu desăvârşire”, lucrurile chiar sunt roze. Bine că măcar avem cerşetori care ar putea să muncească în loc să întindă mâna(venise chiar ieri unu’ la mine că “să-i dau 10.000 să-şi ia şi el bilet până la Galaţi”!), sau să cânte mereu la un acordeon ponosit acelaşi cântec, pe care îl ştiu din filmările alb-negru de dinainte de Al II-lea Război Mondial şi în care apar domni cu doamne la braţ, copiind zâmbitori moda din Franţa acelor ani. Uneori mi se ia de cât de dispuşi suntem să copiem ceea ce vedem la alţii şi mă minunez când aflu că la nu-ştiu-ce concurs internaţional de invenţii, românii s-au prezentat cu peste 100 de lucrări ingenioase.

N-aş vrea să vorbesc despre preşedintele Băsescu, de care sunt sătul până în gât, ca de întreaga clasă politică din Românica, de altfel. Şi nu pentru că există conflicte de interese, nu pentru că se arată unii pe alţii cu degetul iar apoi îşi dau mâna fericiţi, nu pentru că se lasă cu lacrimi, ci pentru că totul e ca un spectacol prost, pentru care publicul nu contează. Sunt dezamăgit de faptul că ei ne consideră pe toţi handicapaţi mental, neputând gândi şi înţelege că toţi mint, că toţi au interesele lor, că în ţara asta s-a furat şi se fură ca în codru şi că niciunul nu diferă de ceilalţi prin nimic. Sunt dezamăgit pentru că ne consideră proşti şi, culmea, uneori chiar aşa şi pare a fi!

Începusem însă cu democraţia şi libertatea presei. Biroul Electoral Central(BEC) a decis vineri seară ca ziariştii care vor să transmită ştiri de la secţiile de votare să prezinte, pe langa o acreditare emisă de BEC, şi “un înscris doveditor al calităţii pentru care a fost acreditat”.

De ce era nevoie ca această decizie, pe care personal o consider abuzivă, să fie luată şi de ce aseară?