zilele porţilor deschise

Între 16 şi 18 martie, organizaţia studenţească Prime şi Universitatea din Bucureşti organizează Zilele porţilor deschise. Evenimentul se desfăşoară la sediul rectoratului, pe Bulevardul Mihai Kogălniceanu, nr. 36-46 şi e dedicat mai ales elevilor de liceu care vor să-şi facă o idee despre facultăţile din cadrul universităţii, despre organizăţii studenţeşti etc. De asemenea, ei vor putea găsi cărţi şi alte materiale, mai mult sau mai puţin didactice, la preţuri mai mici decât sunt în general pe piaţă.

La Zilele porţilor deschise voi participa şi eu, împreună cu colegii de la ziar, dacă o să reuşim să ne pregătim îndeajuns de bine. O să avem un stand şi o să încercăm să le arătăm viitorilor studenţi care se arată interesaţi de media cam ce poate oferi proiectul The Bullet.

O să fie destul de fain. Îmi aduc aminte cum a fost acum un an, când încă nu eram student şi, auzind de eveniment, am ţinut foarte mult să merg. A fost foarte bine că am putut ajunge şi chiar cred că a fost un câştig enorm pentru mine. În liceu nu se face mai nimic interesant. În cele din provincie, cel puţin. Când am luat contact cu ce se petrecea aici mi-am dat seama câte am de recuperat, câte sunt de făcut. Am descoperit oportunităţi şi multe opţiuni. Dacă eşti elev, merită să vii. Măcar pentru joculeţele care se organizează, pentru pliantele cu care te acoperă cei de la standuri şi pentru atmosferă. Studenţească 100%.

update: A fost chiar interesant. Cred că e o mare pierdere să fii student şi să nu mergi măcar într-o primăvară la Zilele Porţilor Deschise de la Universitate, ca să îţi reprezinţi facultatea. Să ţi să ţi se pară că numai cei de la facultatea ta sunt mişto şi ceilalţi suck rău de tot; să te amuzi; să râzi de profii care ţin discursuri; să le arăţi debusolaţilor de clasa a 12-a, din care am făcut şi eu parte, cât de fain e la facultate. Nu contează dacă nu e chiar mereu aşa …

Asta a fost pentru că ne-am pictat pe faţă. Nu cred că se putea numi body-painting :). Dar a ieşit super tare.

Am postat poza asta deoarece sunt foarte mândru de unghiul din care este surprins grupul de la FJSC.

mă seacă

Pur şi simplu mă seacă noile cartele de la RATB. N-au niciun Dumnezeu! În primul rând, chiar dacă îţi iei abonament trebuie să validezi cardul. Măcar pe cele vechi, din carton mizerabil, puteai să le ţii liniştit în portofel şi să nu mai calci pe toată lumea ca să ajungi la validatoare. Mai ales când autobuzul stă să crape! Apoi, alea de carton erau subţirele şi nu stăteau băţ în portofel. Şi-aşa e plin de carduri, permise, carnete de călătorie, cărţi de vizită… Parcă stau pe o carte când mă aşez pe scaun.

Partea cea mai naşpa însă, e că cel mai adesea cardul (şi am văzut că nu numai al meu) NU MERGE validat! Nu îl acceptă unele aparate. Îl întorc pe toate feţele, cu susul în jos, dar în zadar. Dacă RATB-ul nu va mai lucra la proiectul pe care încearcă din răsputeri să-l deruleze, va fi pur şi simplu un eşec.

Nu mai zic că de câte ori am prins controlul (şi am observat că pe 336 vine cel mai des) tipii doar s-au uitat la card, de departe. Ar fi putut fi foarte bine gol…Bine că măcar e trecut numele pe el, undeva în partea de jos .

adăugire: am aflat secretul unei validări corecte şi concrete - cardul trebuie ţinut lângă aparat nemişcat maybe it will work

diacritice

Pentru că tot vorbeam despre intrarea în U.E. şi despre asumarea drepturilor şi îndatoririlor, m-am gândit că cel mai fain ar fi dacă aş scrie post-urile folosind caractere specifice limbii române (adică diacritice). Mai ales că eu am o părere foarte bună despre limba română, care mi se pare că reuşeşte să ofere cuvintelor o expresivitate aparte. Mi-amintesc foarte bine o oră de română din liceu când am discutat mult cu profu` despre asta. Am ajuns la concluzia că “sweet” nu sună la fel de bine ca “dulce”, iar “bălărie” e chiar unic. Cuvintele româneşti ies în evidenţă nu numai prin denumire, ci şi prin felul în care se pronunţă. Limba română e o limbă complexă. În plus, m-am săturat de texte în care trebuie să subînţeleg că “a”, “s”, “t” înseamnă “ă”, “ş”, “ţ”. Mie mi se pare că astfel se pierde din farmecul unui articol. Şi dacă sunt român, vreau ca ăsta să fie un lucru în plus care să mă diferenţieze de alte popoare :).

2007, anul

2007 va fi un an tare complicat. Aşa cred eu.

Va fi complicat pentru că România este oficial membră a U.E. Iar noi încă nu am înţeles că trebuie să fim nu fericiţi, ci mândri pentru acest lucru. România va fi o ţară cu drepturi depline dar şi una cu îndatoriri depline. Vom avea aceleaşi drepturi (sau aproape aceleaşi, pentru început) ca si francezii, danezii, olandezii, spaniolii şi celelalte popoare ce conturează harta Uniunii. Dar vom avea şi aceleaşi îndatoriri ca acestea. Le vom putea, oare, duce?

Eu unul sunt un pic speriat de 2007 din punctul acesta de vedere.Uniunea Europeană presupune profesionalism, responsabilitate, respect, identitate culturala si unicitate. U.E. nu are nevoie de imitatori, de plagiatori, de neserioşi, de eterogenitate. Harta Uniunii nu trebuie privită ca o reprezentare a ţărilor membre, delimitate de banale linii imaginare. Statele se deosebesc prin culoare. Fiecare popor îşi are nuanţele sale. Fiecare străluceşte altfel, unic, pentru că numai astfel “culorile” se vor păstra.Uniunea e ca o cutie de acuarele care încearcă să-şi recapete toate nuanţele, dispersate cândva de războaie, concepţii fără sens, idealuri greşite. Iar România este una dintre culorile care s-au pierdut în urmă cu ceva timp. E ca o culoare uscată, râncedă, uitată, pe care pensula umedă nu a mai atins-o de mult. Europa ne va ajuta să-i redăm strălucirea, dar numai noi putem şti ce fel de apă va putea străpunge coaja ce i-a estompat farmecul. Şi trebuie să vrem. Trebuie să învăţăm să ne iubim ţara. Ştiu că sună cumva…Şi ştiu că mi-a fost teamă să folosesc cuvinte ca patriotism sau patrie. Mă intreb de ce au căpătat o conotaţie naţionalistă. Iar naţionalismul este adesea asociat comunismului…dar a-ţi iubi ţara, deci a te iubi pe tine, nu e un lucru desuet.

Dacă vreodată voi uita de ce Romania e o culoare frumoasă, sau dacă mă voi îndoi de asta, îi voi întreba pe cei pe urmele paşilor cărora calc acum.

unirii 1

“Urmează staţia…Unirii, cu peronul pe partea dreaptă”, se aude în difuzoarele metroului.

La Unirii e mereu plin de oameni. Cum se deschid uşile metroului, lumea iese val-vârtej şi o ia repede fie pe trepte, fie pe scările rulante. Toţi cei care coboară la Unirii se grăbesc. Chiar dacă sunt elevi, studenţi, oameni de afaceri, muncitori, profesori, relaţionişti etc.

Toţi îşi ştiu bine scopul, toţi îşi au fixate target-urile şi se îndereaptă hotărâţi către ele. În staţia asta, mai mult decât în oricare alta, am incitanta impresie că lumea trăieşte; că lumea e puternică! Atunci când văd afluxul de oameni care se grăbeşte în pasajul ce leagă Unirii 1 cu Unirii 2, văd acel Bucureşti plin de energie care mă face să prind viaţă. Oamenii aleargă, îşi consultă telefoanele sau agendele din mers, mănâncă, fug, se lovesc unii de alţii, însă toţi par să privească spre acelaşi punct. E ca o convenţie nescrisă: nimeni nu vorbeşte în pasaj!!

men in black

De obicei nu prea îi observi. Sunt în negru şi poartă genţi strânse pe umăr. Şi urcă din când în când în autobuze…

Da, e vorba despre controlori, despre oamenii în negru care vin pe neaşteptate lângă tine, când îţi e lumea mai dragă şi îţi spun hotărâţi şi fără să se uite în ochii tăi: “Arătaţi-mi şi mie biletul dumneavoastră”.

Apoi nu se pot întâmpla decât 3 lucruri: ori îi arăţi biletul sau abonamentul şi scapi; ori plăteşti o suprataxă de 40 de lei noi; ori dai şpagă. Şi vă asigur că toate variantele sunt posibile, dar în funcţie de situaţie şi de conjunctură. Apoi, după ce oamenii în negru -pentru că în general se urcă în autobuze câte doi- coboară şi scapi (!?), te întrebi retoric: “Dar oare cum de nu i-am văzut când s-au urcat?”. Ei bine nu ştiu. Şi eu mi-am pus întrebarea asta. Cred că ar fi complicat să stai mereu cu ochii pe geam şi cum vezi un posibil controlor să cobori repede. În plus, mai e şi respectul faţă de societate şi apoi cel faţă de tine. Iar dacă nu e … atunci e teama de a fi prins.

În plus există şi o parte bună a cumpărării de bilete/abonamente - apar autobuze noi!

adolescent bătut de un bătrân!

Ieri (27 oct), îndreptându-mă spre casă (adică spre cămin), m-am suit într-un 336 ca să pot ajunge la Piaţa Rosetti. Eram pe la Piaţa Leu, când, între un bătrân şi un adolescent de vreo 17 ani, s-a pornit o ceartă, aparent obişniută, ca mai în toate autobuzele din România. Omul, în vârstă de aproximativ 70 de ani, era foarte supărat că tânărul nu avusese bunul simţ să se ridice şi să-i cedeze locul. După obişnuita morala, care nu a avut efectul scontat asupra băiatului (căci acesta nu s-a ridicat), bătrânul i-a cerut din nou să se ridice şi să-i dea locul. La care tânăru i-a replicat :

-Da` ce, ai bilet?

Ei bine reacţia bătrânului a fost una care m-a surprins şi care mi-a schimbat foarte mult părerea (cel puţin pentru câtva timp) depre oamenii în vârstă: i-a dat un pumn în faţă! Scena a fost Şocantă pentru că omul era foarte foarte enervat şi după ce l-a ridicat de guler din scaun (la propriu, dar să nu credeţi că era cine ştie ce forţos) l-a ameninţat că a practicat lupte şi că dacă nu îi trece tupeul îl zboară din autobuz. Lucrurile erau cu mult prea tensionate. Nimeni nu prea ştia ce să facă. Doar au intervenit prietenul băiatului şi un alt domn în vârstă, care le-au zis să se potolească. Cu dispreţ, baiatul s-a îndepartat şi la prima staţie a coborât împreună cu amicul lui, fără a uita să-l facă pe bătrân “moş băşit”. Se văzuse, însă, foarte bine cât de speriat fusese cand “moşul băşit” îi rupsese buza :).

Ceea ce nu înţeleg - trecând peste scurta şi şocanta povestioară - e de ce oamenii au impresia că li se cuvin atât de multe lucruri, de ce cred că fiecare persoană care trăieşte pe lumea asta are conştiinţă, bune maniere, cei 7 ani de-acasă? De ce bătrânul a fost atât de naiv să creadă că adolescentul s-ar da la o parte şi i-ar lăsa locul? De ce oare nu suntem învăţaţi să cerem? Căci ar fi fost atât de simplu ca omul acela furios să facă el un exemplu şi să îi ceară politicos locul tânărului. Dacă toţi am face asta atunci când dorim ceva, oare nu ar creşte şansele ca dorinţele noastre să fie mult mai uşor şi mai repede îndeplinite? Mă îndoiesc că, dacă într-o zi, dacă ai fi în autobuz şi ar veni la tine o bătrână care ţi-ar zice : “Tinere, iarta-mă că te deranjez, dar bătrâneţile nu mă ajuta cu sănătate. Nu ai putea să mă laşi să stau un pic pe scaun?” ia-i putea raspunde “Nu!”.

later edit: partea haioasă e că după ce situaţia s-a calmat, niciun tânăr din autobuz nu s-a mai aşezat, deşi erau multe scaune libere .

frânturi despre Sighişoara

Festivalul Medieval Sighişoara are loc, în fiecare an, pe la sfârşitul lui iulie, în ultimul weekend. În 1992, municipalitatea a facut un efort şi a pus pe picioare ceea ce eu consider unul dintre cele mai frumoase festivaluri pe această temă din ţară.

Cu câteva zile înainte de începerea Festivalului trenurile încep să se aglomereze. Oameni - şi mai ales adolescenţi - din toată ţara, cu rucsacuri uriaşe, cu planuri, se postează în gări şi aşteaptă. De obicei, tinerii sunt în grupuri. Vorbesc zgomotos, ţin beri în mâini şi nu încape îndoiala că majoritatea sunt rockeri. Am vazut rock dus la cote maxime în periplul meu spre şi prin Sighişoara, dar niciodată nu am avut probleme, aşa cum se plângeau unii. Desigur, asta dacă exclud faptul că au fost câţiva care mi-au cerut bani şi tigări. Dar asta face parte din frumuseţea călătoriei. Şi călătoria e într-adevăr frumoasă. Personalul de la Ploieşti - cel de dimineţă - pleacă pe la 4 jumate, cu puţin înainte să se crape de ziuă.

Cum ajungi în gară, şi vezi peronul împânzit de bagaje, corturi, saci de dormit, izoprenuri. Unii nu au nimic. Ei spun că aşa simţi gustul Sighişoarei. Mai toţi sunt însă, pe jumătate adormiţi.

Ca să ajungi la Sighişoara din Ploieşti, trebuie să treci prin Braşov, unde stai o ora - de la 7 la 8 - şi schimbi şi trenul. Aerul de munte e rece, dar merită sacrificiul. Apoi te urci într-un personal “cu regim de accelerat” şi de partea cealaltă a geamului de clasa a 2-a încep să se perinde locuri pe care e puţin probabil să le calci vreodată. Paisajele, deşi nu te surprind, sunt frumoase. Dacă nu ai chef să priveşti poţi dormi în obişnuitul legănat al vagoanelor. Trenul ce duce spre oraşul de pe Târnava Mare e ideal pentru asta. Din holuri răzbat de obicei sunete de chitară, iar timpul se alungă odată cu mersul grăbit al vechii locomotive.

La Sighişoara ajungi pe la 11:30. Gara arată destul de rău dar sunt sigur că va fi modernizată curând. Cum cobori pe peron te asaltează oameni care vor să îti ofere găzduire. Fie în casa, fie în gradină, la cort. Dacă ai noroc, găseşti o gazdă de treabă - adică acces la baie, la frigider şi la alte facilităţi.

Sighişoara e singura cetate locuită din Europa şi una dintre cele mai frumoase. După ce te instalezi, te poţi rătăci printre cei 10-20.000 de turişti care îşi pierd gândurile pe străduţele pavate ale orăşelului. Fiecare caută să se bucure de evenimentele organizate: piese de teatru, concerte, proiecţii… şi dacă ai o păturică, poţi să te aşezi oriunde vezi ceva interesant şi vrei să iei parte. E frumos că te simţi oarecum integrat. Cetatea se recreează pentru tine şi eşti, dacă nu implicat, atunci cu siguranţă fascinat de frumuseţea locurilor şi a oamenilor. Aici înţelegi cu adevărat ce înseamna “libertate”. Deşi “libertate” înseamnă pentru fiecare altceva, la Sighişoara acest cuvânt capătă o semnificaţie cumva universală .

adăugire iulie 2007: anul acesta, festivalul va avea loc in perioada 27-29 iulie. click pt articol

Muzeul Naţional de Istorie Naturală

Am fost acum câteva zile la muzeul “Grigore Antipa”. Recunosc - fiindu-mi foarte ruşine - că e prima dată când îl vizitez. Cu toate că nu arată minunat, căci sălile, ca mai în toate muzeele româneşti, nu sunt aranjate chiar în cel mai plăcut mod, e un loc interesant pentru o zi în care te decizi să faci ceva inedit.

Felul în care exponatele sunt aranjate îţi dă impresia că totul e înghesuit, că dacă tot le aveau, trebuia să le pună şi pe ele acolo, undeva. Nu i se acordă fiecărui obiect destulă importanţă (poate din lipsă de spaţiu). Ceea ce nu-mi place este că se încearcă o modernizare a sălilor, dar care este mai mult mimată. Globul pământesc care se învârte cum intri într-una din primele încăperi e destul de jalnic (dacă nu ai mai puţin de 12 ani). Peştera artificială care uneşte la un moment dat 2 coridoare ar fi minunată dacă înăuntru s-ar afla expuse mai multe lucruri şi dacă ar fi luminate subtil. Dacă toate camerele ar fi uşor întunecate, iar vitrinele luminate, cred că, pe lângă originalitatea ideii, oamenii ar fi şi mult mai atenţi la ceea ce este prezentat acolo.

Dar oamenii abia se abţin să nu trecă peste panglicile care despart holurile… Oricum, dacă reuşeşti să treci cu vederea aceste părţi oarecum negative, la care se adauga şi felul cum muzeul arata pe afară, totul este absolut fascinant. La un preţ rezonabil obţii câteva ore în care, după ce cobori în adâncurile timpului şi ale pământului începi uşor să urci spre ceea ce Terra înseamnă astăzi şi ajungi să fii uimit de complexitatea acestei lumi pe care adesea nu ne obosim s-o protejăm.

Tot privind, te gândeşti la un moment dat că, deşi există poate de 2, 3, sau poate chiar de 100 ori mai multe specii decât sunt expuse în acele vitrine, munca celor care şi-au dedicat viaţa spre a le găsi şi a le face cunoscute publicului larg. Entuziasmul celor care voiau ca şi cei ce aranjează fie cifre, fie litere zi de zi, să vadă ce ascunde aceasta lume, sunt demne de a fi remarcate măcar într-un blog oarecare ca acesta.

Respect oamenii care au luptat pentru ţara asta şi respect faptul că, deşi indirect, cineva s-a gândit că într-o zi eu voi păşi acolo şi voi fi martor la firimituri din istoria Pământului.

a picture of Romania

O poză cu România e o poză care în primul rând te surprinde. Te surprinde pentru că România - aşa cum zice şi bine-cunoscuta reclamă de promovare a turismului românesc şi care nu şochează prin lipsa de inspiraţie - e întotdeauna surprinzătoare.

Problema este dacă te surprinde plăcut sau nu, căci adesea România nu poate fi cunoscută din poze decât privind două fotografii cu ea : prima în care să apară o Românie frumoasă şi a doua în care să fie expresiv relevată acea Românie pe care toţi o vedem atunci când mergem cu trenul, atunci cand alegem străzi mai puţin centrale, atunci când soarele nu ne mai străpunge ochii reflectându-seîin termopanele marilor bănci, ci ne dezvăluie un trotuar de pe care un infirm în zdrenţe se străduieşte să ne vâre cât mai convingător sub priviri rănile şi neajunsurile sale. Dacă îi dai, sigur te va copleşi cu mulţumiri şi cu “Domane-ajută”, iar dacă nu, s-ar putea să bolborosească câteva înjurături care nu-ţi vor face ziua mai plăcută. Nici nu te va indispune, însă.

Românii s-au învătat să îndure ploile de înjurături şi vorbe care iţi reamintesc de imaginaţia debordantă a poporuluiclui Dracula. S-au obişnuit să îndure flegmele şi gunoaiele de pe jos, geamurile nespălate din autobuze, scaunele pe care s-au înnegrit gume de mestecat “uitate” de băieţaşi de cartier care nu ştiu nici cât fac 2 + 2 x 2, căci ei fac întâi adunarea şi apoiîinmulţirea. De fapt, cuvântul potrivit e “complacere”.

Românii se complac în mizeria în care par a nu vedea că înoată zi de zi. Pentru ei nu e relevant că totul se degradează insesizabil dar constant. Românilor nu le lipseşte însă, simţul proprietăţii, ci e hiperdezvoltat, căci ei îşi iubesc la nebunie proprietatea, casele, maşinile, dar nu realizează că si tramvaiul, şi trotuarul, şi toaleta publică, şi zidurile clădirilor pe lângă care trec le aparţin, indirect. Pe toate acestea nu le foloseşti şi nu te atingi de ele o singura dată, ci de repetate ori şi poate chiar tu te vei aşeza pe scaunul pe care l-ai rupt, pe care l-ai scrijelit, pe care cine ştie ce altceva ai mai facut. Românii obişnuiesc să-şi bage … în ce pot şi de câte ori pot.

E ca în povestea cu lada de mere în care, dacă pui unul stricat, acela le va afecta pe toate. Dacă oraşul tău arată dezolant, fii sigur că nici casa ta sclipitoare nu va dăinui prea mult aşa. Păcat că romanii nu au auzit de frumoasa replică : “dacă tuturor le e bine, mie n-are cum să-mi fie rău” .