pauldumitru

1… 2.
Tu te faci că numeri,
eu că citesc cifre.
De fapt, 1 şi 2 nu au nicio lăgătură una cu cealaltă,
fac parte din sisteme total diferite,
aşa cum şi noi doi suntem din lumi separate.
Fiecare vine din lumea pe care şi-a construit-o pentru sine,
guvernată de legi ciudate şi plină de imperfecţiuni lipite prost.
Amândouă universurile sunt împrejmuite de gesturi înalte
şi vorbe de complezenţă aproape ghimpate,
ca să ne apere de potenţiali atacatori.
Sunt urmări ale unor îndelungi ratări şi izolări sociale.

Însă 1 n-are nicio valoare fără 2 sau invers,
cu toate că niciuna dintre cifre nu vrea să accepte asta.
De fapt, ambele ar vrea să se cunoască mai bine,
să-şi propună cărţi bune una alteia,
să facă aluzii deplasate
şi chiar să încerce un sărut.

Îmi aduc destul de bine aminte de mine.
Eram un fel de an fără anotimpuri,
sau un fel de mare fără valuri.
Cred că arătam exact ca un om pentru care
lumea a devenit previzibilă
şi pentru care diferenţa dintre azi şi mâine
sunt doar secundele şi orele schimbate.
Nu mai credeam că cineva aşa frumos ca tine
încă mai există
şi mai avem doar o speranţă mică,
pusă bine de tot la presat, într-un caiet de engleză al mamei
de când era studentă.
Am gasit speranţa vara trecută, la un moment dat,
când căutam singur frunze şi flori uscate
prin cărţi,
iar tu m-ai sunat şi m-ai invitat în Herăstrău.

Astăzi am desenat un zâmbet pe un rest de foaie
şi m-am plimbat cu el în mână
pe străzi,
căutând pe cineva pe a cărui faţă să se potrivească.
Străzile erau pavate şi lungi, casele păreau pustii.
Oamenii treceau fără să mă vadă.
La un moment dat, a început să plouă
şi m-am trezit alergând departe. Mirosea a ud,
iar împrejur nu mai era nimeni.
Am luat-o uşor pe alte străduţe
cu alte case şi alte poveşti străine.
Un şotron se topea sub stropii călduţi.

Apoi, mult mai târziu,
când am ajuns acasă şi m-ai luat în braţe,
mi-am dat seama că zâmbetul ţi se potrivea doar ţie.

Arată-mi cum să mă joc.
Ia-mi mânile stângace
şi arată-mi mişcările! Învaţă-mă regulile.
Condu-mă cu mâinile tale sigure, care în două secunde
mă urcă şi mă coboară din vârful unei idei
până în locul obscur şi adânc de unde pornesc gândurile.
De ce aş vrea să explic lucruri?
Mi-e atât de uşor să le iau aşa cum sunt!
De ce aş lupta, când e atât de simplu să accept?
De ce aş spune nu, când e atât de bine să spun da?

Sap. E noapte.
Afară plouă şi zgomotul sacadat al ploii se-aude pe streaşina veche.
Prin tavan curg şiroaie în unele locuri, dar nu mă sperii.
Sunt doar încordat.
Îmi pare că încă sunt eu, dar curg încet, odată cu ploaia
şi mă izbesc de streaşina casei; mă scurg printre grinzile ude.

M-am zgâriat, am degetele umflate şi mi se văd venele mâinilior,
dar nu mai simt dureri, nu-ţi face griji. Nu mai simt nimic.
Decât ploaia cum cade pe pielea casei şi tăişul
firelor de iarbă ce răsar de sub unghiile burlanelor.
Strâng din dinţi. Cu fiecare gând rău prind mai multă putere.
Cu fiecare mişcare mai puţin simt.
Până la un moment dat, când mă voi prăbuşi, probabil, de tot.
Mă simt nebun, dar probabil nu sunt, pentru că nu mi-aş da seama.
Sap din ce în ce mai adânc şi mai cu putere. Sar aşchii din pietre.
Cazmaua trozneşte… dar nu mai e mult.
- Rezistă! Rezistă!

Tu mă întrebi mirată de ce…
Îmi sap în suflet o groapă,
ca să-mi îngrop partea de lume bolnavă şi-aprope moartă.

Se face ziuă. Alungă norii cu mâinile tale
şi-nchide-mă în ochiul tău dulce, să mă refac.

Am ieşit din casă şi m-am încălţat în grabă cu tenişii.
Aveau şireturile nedesfăcute, ca de obicei şi au intrat greu.
Era aproape prânzul.
Mama întindea rufe pe sârmă
şi în curte mirosea uşor a detergent şi a cartofi prăjiţi.
… dar eu aveam altceva în minte.
Am ieşit pe poarta verde şi am fugit pe străzile pustii şi plouate,
cu duzi şi gutui bătrâni şi mirosind a ud,
până m-ai prins tu de-o mână cu mâna ta umedă, uşor emoţionată.
M-ai privit intens, mi-ai şoptit ceva la ureche
şi mi-am dat seama că e timpul să mă opresc.

Pe langă ochii ăştia căprui cu contur negru şi vorbele dulci
am şi eu momente când vărs sare pe masă şi spun că e semn rău.
Şi am şi nişte cutii cu jucării vechi şi rupte în cameră, după fotoliu
şi nişte cărţi cu poveşti urâte, care miros a vechi şi a praf, prin pod.
Dar te rog, nu le căuta.
Mai am şi altele, frumoase,
care o să te vrăjească, îţi promit.
O să aprind o lumânare, o să mă joc în părul tău
şi o să îţi citesc din ele, poate se sfârşeşte timpul până le termin,
ca să nu mai trebuiască să ajung şi la celelalte.

A venit toamna.
Frunzele s-au prăbuşit de mult pe jos,
făcând găuri în asfaltul timpului, mai mari sau mai mici,
în funcţie de imaginaţia fiecăruia.
Dintre toate, a mea se pierde singuratică şi tristă
printre băltoacele dese,
căutând idei uscate şi călduţe,
cu miros de pulover de bunică
şi dovleac copt.

E mâine departe. Se vede abia puţin.
O ghicesc prin nisipul de stele umplute cu un strop de lumină
şi printre scoicile viselor tale,
în care caut eu mereu fluturaşi albi, iar tu îmi spui
să mă grăbesc pentru că e prea târziu.

Mâine e foarte departe şi cu cât trece timpul,
parcă şi mai departe mi se pare.
„Ţi se pare”, îmi spui tu, „va fi repede mâine,
dar de ce te grăbeşti?”, mă întrebi îngrijorată.
Apoi îmi spui că o să-mi faci un ceai de afine,
o să-mi citeşti din Marin Sorescu, iar mai apoi,
când mâine o va împinge pe azi în spaţiu pentru totdeauna,
o să aduni stelele cu o mână şi o să faci întuneric.
Iar eu încă voi mai căuta fluturaşi în scoicile tale,
ştiind că cealaltă mâine e departe de tot.

Azi, după ce ai plecat, am adormit din nou
şi m-am trezit mult mai târziu, în camera goală şi aproape străină.
Singur.
Şi toate lucrurile dimprejur păreau fugite, plecate,
sau chiar aplecate înspre mine, cumva. Prăbuşite.
Păreau ciudate şi amorfe.
Păreau tu fără acea parte din tine pe care o ştiu eu
şi până şi floarea de plastic din paharul cu pixuri voia să se închidă.
Până şi soarele se chinuia mai mult să intre printre perdele.

M-aş culca din nou, ca să mă trezesc când te întorci, într-o lume vie.