Cretă colorată

Ştiu că lumea e urâtă de câte ori uit să o fac frumoasă,
pentru că lumea e doar o bucată de ciment,
iar mintea mea, o mână de copil murdară de cretă colorată şi de praf.
Şi dacă eu nu o colorez, nimeni n-o s-o coloreze pentru mine. Nimeni.
Poate doar tu…

… zâmbesc. Ce bine că vorbele şi mâinile tale
mă colorează până şi pe mine uneori!
Mergi să strângem jucăriile?

Necunoscută

Ieri m-am trezit într-o altă lume.
Mergeam pe stradă şi te-am văzut străină şi frumoasă.
Îi zâmbeai unui tip îmbrăcat mişto
şi păreai fericită. Vorbeaţi
şi când am trecut pe lângă voi tu te-ai uitat puţin la mine,
cumva tulburată, sau uimită, nu mi-am dat bine seama
şi hainele noastre s-au atins.
Dar era de parcă îţi atinsesem faţa cu degetele, sau parcă mă sărutaseşi în ureche.
Lumea se zguduise un pic, iar culorile nu se mai potriveau
şi mi se părea uşor ciudat.

La un moment dat, după mult timp, m-am uitat înapoi
şi evident că nu mai erai. Erau doar flori orbitoare şi un soare roşu,
trotuarul albastru si un cer care
anunţa o ploaie asfaltică, de toamnă.
Am mai mers apoi. Am mers mult, pe străzi necunoscute şi cu case vechi,
până mi s-a părut că e târziu.

Iar când am ajuns acasă, m-am uitat din nou înapoi
şi evident ca nu erai. Erau doar florile, soarele, trotuarul şi cerul decolorate
şi culorile, ce alergau haotic, împrejur şi peste tot,
rupând florile şi soarele şi trotuarul şi cerul şi
căutându-şi un sens.

Despre tine

Eşti ca un vis frumos
din care m-am trezit atât de brusc
încât n-a mai apucat să se dizolve
în razele dimineţii.

Sunt încă somnoros, dar tu exişti.

Dorinţe decupate stângaci

Aş vrea să pot muri şi reînvia de câte ori vreau,
ca să pot încheia şi începe iarăşi şi iarăşi acelaşi lucru
fără să mă plictisesc la un moment dat de el.

Aş vrea să iau orice lucru în mâini şi să-l pot astfel recrea,
ca apoi să nu mi se mai pară străin.
Aş vrea să mă pot sfârşi într-un nou început la nesfârşit,
ca să simt mereu lucrurile ca pentru prima dată.

Când scriu, acum, aproape plâng,
pentru că ştiu că scriu ceva ce nu se poate.
Aş vrea să nu mă mai tem că sunt doar un altul pentru tine.

Adânc. Toamnă

Plouă şi e târziu.
Frunze zac amestecate în apa murdară
şi clipocitul rece al picurilor străbate liniştea.
Ascuns în spatele ferestrei,
privesc dezamăgit tristeţea
cum îmbrăţişează pătimaş
şi colţul meu de lume.

Pe seară am adunat ghinde

Da, acum aş vrea să vorbim,
să spargem lumea-n bucăţi şi s-o refacem
mult mai frumoasă.
Să te iau de-o mână şi să te apropii de mine,
iar apoi să-ţi povestesc ce am facut azi.
Lucruri mărunte …

Am să-ţi spun mai întâi cum mi-ai zâmbit de dimineaţă,
dintre cearşafurile albe, înainte să plec.
Te uitai la mine şi fiecare centimetru pătrat de pe faţa ta
îmi zâmbea.
Apoi am plecat. M-am lăsat pradă răcorii
de după uşa de la intrare şi când am ieşit în stradă,
mi-a zâmbit un copil:
un surâs poznaş, de parc-ar fi lumea
doar una din bucăţile de plastilină pe care le-a modelat
la gradiniţă.
Sau poate mai puţin …
Ti-aş mai spune de oameni, de intersecţii,
de lucruri urâte şi frumoase şi ţi-aş urmări
faţa, ca să văd cum reacţionezi.

Apoi m-aş apropia foarte mult de tine
şi când aş începe să vorbesc aproape mi-ai simţi buzele
mişcându-se. Ai simţi când aş zâmbi,
povestindu-ţi că în palmă am ceva pentru tine:

- Pe seară, la întoarcere, am adunat ghinde.

Mine

Se aude un zgomot surd,
aproape imperceptibil; aproape inexistent…
aproape că nu e zgomot.

E sunetul corplui meu, probabil,
iar corpul meu se aude pe sine şi parcă nu-i vine să se creadă.
Ca un animal care întâlneşte o oglindă
şi nu realizează că el este acelaşi cu proiecţia ciudată din faţa sa.

Se aude un zgomot surd
şi cred că sunt eu.

Dacă îmi apuc încheietura mâinii îmi simt pulsul.
Îmi mişc degetele dar nu simt că le mişc eu
aşa cum nu simt că inima o fac eu să bată.
Sunt eu, dar eu sunt mai mult eu fără să ştiu
şi fără să simt că sunt.
Mă simt mai mult prin celelalte „eu”-uri din jurul meu
şi mă întreb dacă nu cumva sunt mai mult
un alt eu decât eu.

Nelinişte

Într-o noapte pustie
am încercat să-mi alung fricile
- credinţe nebune
şi gânduri din clipe moarte
când totul pare pierdut.
Când nimic nu mai are-nceput
ori sfârşit
şi când lumea e incoloră.
Sau poate mai mult…

Când totul devine nimic.
Ca într-o gaură neagră
ce soarbe lumina şi timpul
şi le preface în vid,
iar o clipă devin-o eternitate
şi invers.
Atunci simplul îmi pare complex.
Atunci sensul îmi pare nonsens.

Şi-aş vrea să schiţez … totul.
Ca să-nţeleg.

Norii

Se înnorează
de parcă lumea mi-ar citi gândurile
şi s-ar face una cu ele
şi invers
într-un proces atât de subtil si complex.

Aşa că zâmbeşte-mi şi iubeşte-mă,
atinge-mă şi sărută-mă din nou
şi de nouă ori câte nouă.

Ca nu cumva să mă-ntristez
şi să-nceapă să plouă.

Culori

E lumea plină de culori!
Şi-mi place să m-ascund de noi
între perniţe albe, moi.
S-adorm în ropotul de ploi
lângă fereastră.
Aşa de simplă-i lumea noastră!
O lume plină de culori.
Şi viaţa-i ca un ghem de sfori.
Perfecte la-nceput;
… atât de încurcate-apoi.
Şi le vom descurca doar noi.
Da, lumea e plină de culori.
Chiar când e soare sau sunt ploi.