Am primit astăzi un link către filmuleţul de mai jos, de la o colegă de redacţie. Este vorba de un reportaj realist şi ironic despre greva de la Dacia şi despre cum gravitează viaţa oraşului Mioveni aproape în întregime în jurul fabricii de automobile.

Ironia materialului doare. Realitatea tristă surprinsă de imagini pare să fie valabilă în orice colţişor al României. Chiar şi câinii filmaţi îmi par cunoscuţi, chiar şi femeile din bazar, cu toate că nu am fost niciodată în Mioveni. Încercaţi şi voi!

*de apreciat este şi calitatea ridicată a produsului jurnalistic

durata: 19 min. şi 41 sec., sursa: dailymotion.com
Materialul a fost transmis de postul francez de televiziune France 2, în aprilie.

1… 2.
Tu te faci că numeri,
eu că citesc cifre.
De fapt, 1 şi 2 nu au nicio lăgătură una cu cealaltă,
fac parte din sisteme total diferite,
aşa cum şi noi doi suntem din lumi separate.
Fiecare vine din lumea pe care şi-a construit-o pentru sine,
guvernată de legi ciudate şi plină de imperfecţiuni lipite prost.
Amândouă universurile sunt împrejmuite de gesturi înalte
şi vorbe de complezenţă aproape ghimpate,
ca să ne apere de potenţiali atacatori.
Sunt urmări ale unor îndelungi ratări şi izolări sociale.

Însă 1 n-are nicio valoare fără 2 sau invers,
cu toate că niciuna dintre cifre nu vrea să accepte asta.
De fapt, ambele ar vrea să se cunoască mai bine,
să-şi propună cărţi bune una alteia,
să facă aluzii deplasate
şi chiar să încerce un sărut.

Îmi aduc destul de bine aminte de mine.
Eram un fel de an fără anotimpuri,
sau un fel de mare fără valuri.
Cred că arătam exact ca un om pentru care
lumea a devenit previzibilă
şi pentru care diferenţa dintre azi şi mâine
sunt doar secundele şi orele schimbate.
Nu mai credeam că cineva aşa frumos ca tine
încă mai există
şi mai avem doar o speranţă mică,
pusă bine de tot la presat, într-un caiet de engleză al mamei
de când era studentă.
Am gasit speranţa vara trecută, la un moment dat,
când căutam singur frunze şi flori uscate
prin cărţi,
iar tu m-ai sunat şi m-ai invitat în Herăstrău.

Astăzi am desenat un zâmbet pe un rest de foaie
şi m-am plimbat cu el în mână
pe străzi,
căutând pe cineva pe a cărui faţă să se potrivească.
Străzile erau pavate şi lungi, casele păreau pustii.
Oamenii treceau fără să mă vadă.
La un moment dat, a început să plouă
şi m-am trezit alergând departe. Mirosea a ud,
iar împrejur nu mai era nimeni.
Am luat-o uşor pe alte străduţe
cu alte case şi alte poveşti străine.
Un şotron se topea sub stropii călduţi.

Apoi, mult mai târziu,
când am ajuns acasă şi m-ai luat în braţe,
mi-am dat seama că zâmbetul ţi se potrivea doar ţie.

E chiar simplu. Un blog este un loc unde postezi idei, unde comunici, unde interacţionezi, unde îţi scrii păreri etc., iar asta trebuie să se întâmple destul de frecvent, probabil că cel puţin o dată la două zile este ideal.

Ei, ce fac eu? Eu postez din an în paşte. Când am chef, când am inspiraţie (de un anumit fel), când simt nevoia, când vreau, când am timp. Şi probabil că aş mai putea adăuga câteva lucruri care mă împiedică să scriu mai des. Aşadar, nu îmi mai rămâne decât să mă întreb şi să vă întreb şi pe voi de ce mai scriu, de ce mai exitsă acest blog şi, mai ales, de ce m-ar citi cineva… ? Cum ar spune Alexis Zorbas: “Boss, you ask such sensible questions!” .

Astăzi pur şi simplu nu am chef să mai fiu dedicat muncii. E călduţ afară. Lumea ţipă „libertate!”. Sau ceva de genul. Încerc să mă obiectivez, să mă detaşez. Sunt într-un 66 care se mişcă foarte greu. Traficul e destul de naşpa. E ora 20 şi ar trebui să fiu deja în cameră şi să îmi fac din teme, dar nu prea-mi pasă. Acum, în acest momet, vreau să mă bucur că mă aflu în Bucureşti. Că merg cu troleul. Că trec prin dreptul clădirilor pe lângă care îmi doream să trec şi în urmă cu doi ani, când învăţam într-un liceu de provincie.

Zidurile pe lângă care trec acum sunt atât de pline de afişe, încât acestea s-au adunat în câteva locuri în vrafuri groase, care s-au desprins aproape de tot şi ameninţă să cadă pe trotuarul murdar. Dar s-au mai prăbuşit şi alte lucruri şi a fost bine, deci e ok.

Pe stradă trec oameni cu mutre triste şi comune. Genul de oameni care vorbesc despre cai putere, despre ce super telefoane sunt la modă şi care merg duminica în mall. Oameni care citesc ziare ieftine şi best-seller-uri proaste, care acceptă pur şi simplu că viaţa trece şi lumea se schimbă ireversibil, iar odată cu ea şi ei. Genul de persoane care, la un moment dat, se vor căsători cu o sau un oarecare şi îşi vor lua un apartament pe care îl vor mobila fără gust; cărora li se va albi părul şi li se vor lăsa sânii, iar dimineaţa vor bea cafea amară. Persoane care vor face din ce în ce mai puţin sex şi pentru care ploaia de vară e doar o ploaie.

Azi m-am temut un pic de mine, apoi mi-am revenit şi mi-am dat seama că, cel mai probabil, sunt o reprezentare destul de bună a mea, într-o lume total imperfectă.

Arată-mi cum să mă joc.
Ia-mi mânile stângace
şi arată-mi mişcările! Învaţă-mă regulile.
Condu-mă cu mâinile tale sigure, care în două secunde
mă urcă şi mă coboară din vârful unei idei
până în locul obscur şi adânc de unde pornesc gândurile.
De ce aş vrea să explic lucruri?
Mi-e atât de uşor să le iau aşa cum sunt!
De ce aş lupta, când e atât de simplu să accept?
De ce aş spune nu, când e atât de bine să spun da?

În noapte, luminile de la stâlpi clipesc uşor din când în când. Seamănă cu nişte stele rătăcite, gata să se îndepărteze şi să se piardă pentru totdeauna dincolo de limita sesizabilă a cerului, care ar deveni astfel pustiu şi rece. Negru. Aş arunca probabil cu o piatră-n cer, ca să stârnesc stropi de gri şi cercuri de albastru. S-ar scutura un pic de puf din papucul unui nor aproape mort si 2.000 de păsări negre, ca şi cerul, ar împleti un zbor străin şi fără sens în jurul lunii reci. În zgomotul de aripi, în nonculoarea dimprejur, probabil aş striga cuvinte colorate. Probabil aş gândi un pic mai luminos şi stelele pierdute s-ar întoarce înapoi şi ar împrăştia lumină. Iar luna ar mai aştepta până să iasă din gravitaţia gândurilor mele. Probabil cu o carioca veche în care am turnat un strop de apă fără clor o voi putea reface galbenă, aproape albă. Aproape nonculoare. Probabil gândurile mele fac stelele aproape, fac cerul bleu si soarele aproape orbitor. Dacă mi-ai spune că sunt frumos, probabil chiar aş fi.

Sap. E noapte.
Afară plouă şi zgomotul sacadat al ploii se-aude pe streaşina veche.
Prin tavan curg şiroaie în unele locuri, dar nu mă sperii.
Sunt doar încordat.
Îmi pare că încă sunt eu, dar curg încet, odată cu ploaia
şi mă izbesc de streaşina casei; mă scurg printre grinzile ude.

M-am zgâriat, am degetele umflate şi mi se văd venele mâinilior,
dar nu mai simt dureri, nu-ţi face griji. Nu mai simt nimic.
Decât ploaia cum cade pe pielea casei şi tăişul
firelor de iarbă ce răsar de sub unghiile burlanelor.
Strâng din dinţi. Cu fiecare gând rău prind mai multă putere.
Cu fiecare mişcare mai puţin simt.
Până la un moment dat, când mă voi prăbuşi, probabil, de tot.
Mă simt nebun, dar probabil nu sunt, pentru că nu mi-aş da seama.
Sap din ce în ce mai adânc şi mai cu putere. Sar aşchii din pietre.
Cazmaua trozneşte… dar nu mai e mult.
- Rezistă! Rezistă!

Tu mă întrebi mirată de ce…
Îmi sap în suflet o groapă,
ca să-mi îngrop partea de lume bolnavă şi-aprope moartă.

Se face ziuă. Alungă norii cu mâinile tale
şi-nchide-mă în ochiul tău dulce, să mă refac.

N-am de gând să vorbesc despre serile când foarte multe gânduri adunate în timp ies de prin sertare şi nu mă lasă să dorm. Când mă întorc de pe o parte de alta, când mi se pare că perna e prea caldă, sau când nu pot să suport şomoiogul din partea de jos a păturii, creat de la atâta nelinişte. Postez un clip cu un peştişor.

M-a întrebat cineva de ce postez videoclipuri vechi. Păi, e simplu:

1. îmi plac

2. it’s the need of writing and sharing ideas

3. am descoperit de curând o mulţime de trupe care îmi plac foarte mult şi care există de ani buni şi m-am ofticat că nu auzisem nimic despre ele.

Ei bine, după ce m-am dumirit eu că lumea e mare de tot şi există o mulţime de formaţii pe care le ştiu, o mulţime despre care voi afla şi o altă mulţime şi mai mare despre care nu voi şti nimic niciodată, am zis că e foarte fain să intri pe blogul cuiva, să dai un “play” în plictiseală şi să descoperi o formaţie mişto.

Postez muzică mai veche, da. Doar n-o să stau cu ochii pe Beyonce şi cum scoate un clip, pac! şi eu cu el pe blog. Eu postez chestii de calitate . Mă respect! (no offense celor care ascultă Beyonce; deh, nu poţi să le ai pe toate ).

Am ieşit din casă şi m-am încălţat în grabă cu tenişii.
Aveau şireturile nedesfăcute, ca de obicei şi au intrat greu.
Era aproape prânzul.
Mama întindea rufe pe sârmă
şi în curte mirosea uşor a detergent şi a cartofi prăjiţi.
… dar eu aveam altceva în minte.
Am ieşit pe poarta verde şi am fugit pe străzile pustii şi plouate,
cu duzi şi gutui bătrâni şi mirosind a ud,
până m-ai prins tu de-o mână cu mâna ta umedă, uşor emoţionată.
M-ai privit intens, mi-ai şoptit ceva la ureche
şi mi-am dat seama că e timpul să mă opresc.

De la un timp nu prea mai ascult Coldplay. Doar când lucrurile mi se par prea complicate şi simt că nu pot să le descurc. Deşi majoritatea cântecelor au versuri destul de triste, pe mine mă fac de cele mai multe ori să prind viaţă, pentru că sunt simple şi spun lucruri atât de profunde.

Melodia “Don`t panic” îmi place în mod special pentru imaginea simplistă despre lume şi pentru secvenţa din clip când aceasta se închide în sine. În plus, versurile din final au un calm aparte:

“Oh, all that I know
There’s nothing here to run from
‘Cos yeah, everybody here’s got somebody to lean on.”

Coldplay - Don`t panic

De curând am intrat pe un site ca să caut o melodie al cărei titlu îl uitasem şi am găsit multe nume de melodii noi, ceea ce înseamnă că tipii nu stau chiar degeaba prin turnee.

Reclama da mai jos nu mai are nevoie de niciun comentariu. Am căzut pe jos de râs când am văzut-o prima dată. Mă întreb doar unde a fost făcută poza… şi mai ales de către cine

Cum ce? Cartea! Iau de la Iulia leapşa, fie că mi-o dă, fie nu. Ideea sună aşa:

1. Ia cartea care se află cel mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Caută a 5-a frază. Sau propoziţie simplă :).
4. Postează pe blog următoarele 4 fraze, împreună cu aste instrucşiuni.
5. Citez: < Nu îndrăzni să scotoceşti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală” >.
6. Dă leapşa mai departe la 6 prieteni. Sau nu…

Uite ce am găsit eu:

“Sărim peste vara aia dementă. Habar n-am de ce mi-am adus aminte de cântecelul tâmpit pe care l-am inventat demult:

Ina are o mamă drăguţă,
Mama are un bărbat cu mustaţă,
Nu vreau să fie tatăl meu,
Dar semănăm din ce în ce mai mult.

- Crezi că am îmbătrânit?

Stăm amândouă în faţa oglinzii de pe hol. Ne măsurăm, apoi ne întoarcem din profil şi ne uităm la contururile subţiri”.

Cartea: Ana Maria Sandu - “Fata din casa vagon”.

Îmi place foarte mult melodia asta şi mai ales părticica de final, cu porumbelul. Mi se pare izolată şi un pic sinistră, cu tipul care împăiază animale. Îmi plac foarte mult şi versurile, care sunt vitale într-o melodie. Nu am reuşit însă, să înţeleg ce înseamnă titlul…

from vidsearch.myspace.co posted with vodpod

Interpol - No I in threesome

Cred că duminică mă trezesc devreme, merg direct la biserică şi mă rog să nu mai plouă niciodată în Bucureşti. E groaznic! Mă întreb dacă mai există vreo capitală europeană unde să te uzi de la genunchi în jos de fiecare dată când plouă. Azi iar am fost leoarcă. Şi degeaba îmi iau bocanci cât casa, că tot există băltoace destul de mari cât să îi acopere. Mai bine îmi au cizme de pescar sau o barcă pneumatică, s-o ţin în rucsac tot timpul. Dar, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns că m-am udat, încălţămintea şi pantalonii mi s-au stropit de noroi, oamenii erau mai agitaţi şi mai mulţi ca oricând şi m-au calcat pe picioare, m-au împins, era înghesuială, cald, am transpirat!!! AHHH! Fuck it!

Şi ca meniul să fie complet, în Complexul Leu nu se mai intră pe intrarea principală, ci prin stânga, printr-o altă uşă, iar pe strada care duce acolo se formează nişte bălţi uriaşe. În plus, pentru că suntem în oraşul cu cel mai înalt brad de pe continent, pe uliţa spre intrarea rămasă deschisă în Leu nu e niciun stâlp care să lumineze şi nici în complex nu există vreo sursă de lumină care să îţi şteargă din frica de a nu te împiedica de ceva, până să te apropii de lifturi. Îmi venea să strâng pe cineva de gât!! De fiecare dată când plouă în oraşul ăsta trebuie să mă umplu de indignare, să mă enervez, să înjur, să îmi pierd concentrarea şi orice urmă de optimism şi să nu mai am chef de nimic! Chestia asta mă termină pur şi simplu. Nu e de mirare că văd numai zombi disperaţi la volan care sunt gata-gata să te ia pe sus dacă eşti o secundă neatent.

Sper ca începând din seara asta să le stea în gât aleşilor fiecare dumicat pe care îl îndeasă pe gâturile alea grase!

… sau frumuseţea de a cunoaşte imperfecţiunea

Lasă-ţi gândurile să zboare. Lasă-le să zboare libere! Leagă-ţi baloane umflate cu heliu de pat şi adormi în el, plutind spre nori.

Aşa începe totul… ca atunci când se naşte o frunză. Un simplu muguraş. Apoi, o simplă foaie uscată. Dar aste e mai apoi. Atât de apoi… Frunzele seamănă cu oamenii, seamănă cu ideile, cu visele. Şi unde se usucă o frunză, anul viitor va da un nou muguraş. Dar asta e ceva banal pentru cei care au grădină şi ştiu. Eu trebuie doar să scriu o poveste despre o frunză. Aşa că o să scriu ceva fără sens, doar de dragul de a scrie:

O frunză se plimba într-o zi pe stradă. Dansa cu vântul, un fel de vals pe muzica lumii unei zile de toamnă. Nimeni nu putea înţelege. Nimeni nu putea vedea. Era doar o frunză bătută de vânt. Ceva banal. Până când un băieţel a descoperit-o şi a ridicat-o. S-a uitat la ea fascinat, de parcă ar fi găsit ceva după o îndelungată căutare şi a început s-o studieze pe toate părţile, să-i atingă nervurile ieşite în relief cu degetele.

O frunză uscată şi tare. Fără viaţă.

Apoi, tot întorcând-o pe toate părţile, din frunză se rupse o părticică şi se pierdu în praful şi celelalte frunze de pe jos. Copilul rămase un pic locului, uitându-se după bucăţică, iar apoi se uită din nou la frunză, care nu mai era întreagă. Nu mai era un tot. Nu mai era perfectă. Se aşeză în genunchi, cu pietricelele de pe jos înţepându-l prin pantaloni şi începu să caute. La un moment dat îi căzură câteva lacrimi în praful în care scormonea după bucăţica de frunză.

După ceva timp reuşi să o găsească, însă îşi dădu seama, dezamăgit, că bucăţica nu mai putea fi lipită la loc. Frunza nu mai putea fi întreagă. Nu mai avea să fie niciodată la fel…

Chiar în acel moment, cineva se apropie şi o umbră acoperi locul unde stătea băieţelul. Apoi, către el se întinse o mână în care stăteau amestecate o mulţime de bucăţele de frunze uscate. Băieţelul se ridică şi se uită în ochii fetiţei care rămăsese cu mâna întinsă. Pe cealaltă o ţinea la spate, de parcă ar fi avut ceva de ascuns. El privi palma plină de frunze dar nu înţelese şi se uită din nou în ochii ei, căutând parcă un răspuns. Fetiţa scoase celaltă mână de la spate şi îi întinse o frunză întreagă.

- Uite, spuse ea, e aproape perfectă. Aproape, pentru că în lume nimic nu e perfect. Totul depinde de noi.

Băieţelul înţelese. Ea ştia mai bine despre ce era vorba. Trecuse prin asta deja şi înţelesese că unele frunze, ca şi majoritatea viselor şi ideilor, se rup la un moment dat. Atunci este timpul să cauţi altele şi e important să ştii că fiecare frunză este perfectă în felul ei. Dar până să înţelegi asta, trebuie să rupi câteva şi să-ţi pară rău după ele.

Se făcuse târziu. Băieţelul o sărută pe fetiţă pe obraz, luă frunza şi-i promise ca într-o zi, curând, să se întâlnească şi să caute împreună frunze…

Ştiu că e un videoclip vechi, dar azi beam nişte lapte şi mi-am amintit de povestioara celor de la Blur. Un clip foarte mişto făcut. Merită văzut de câte ori viaţa pare plată…

from vidsearch.myspace.co posted with vodpod

Blur - Coffee and Tv

Pe langă ochii ăştia căprui cu contur negru şi vorbele dulci
am şi eu momente când vărs sare pe masă şi spun că e semn rău.
Şi am şi nişte cutii cu jucării vechi şi rupte în cameră, după fotoliu
şi nişte cărţi cu poveşti urâte, care miros a vechi şi a praf, prin pod.
Dar te rog, nu le căuta.
Mai am şi altele, frumoase,
care o să te vrăjească, îţi promit.
O să aprind o lumânare, o să mă joc în părul tău
şi o să îţi citesc din ele, poate se sfârşeşte timpul până le termin,
ca să nu mai trebuiască să ajung şi la celelalte.

A venit toamna.
Frunzele s-au prăbuşit de mult pe jos,
făcând găuri în asfaltul timpului, mai mari sau mai mici,
în funcţie de imaginaţia fiecăruia.
Dintre toate, a mea se pierde singuratică şi tristă
printre băltoacele dese,
căutând idei uscate şi călduţe,
cu miros de pulover de bunică
şi dovleac copt.

E mâine departe. Se vede abia puţin.
O ghicesc prin nisipul de stele umplute cu un strop de lumină
şi printre scoicile viselor tale,
în care caut eu mereu fluturaşi albi, iar tu îmi spui
să mă grăbesc pentru că e prea târziu.

Mâine e foarte departe şi cu cât trece timpul,
parcă şi mai departe mi se pare.
„Ţi se pare”, îmi spui tu, „va fi repede mâine,
dar de ce te grăbeşti?”, mă întrebi îngrijorată.
Apoi îmi spui că o să-mi faci un ceai de afine,
o să-mi citeşti din Marin Sorescu, iar mai apoi,
când mâine o va împinge pe azi în spaţiu pentru totdeauna,
o să aduni stelele cu o mână şi o să faci întuneric.
Iar eu încă voi mai căuta fluturaşi în scoicile tale,
ştiind că cealaltă mâine e departe de tot.

Mi s-a tot spus în ultimul timp că sunt schimbător, că surprind, şochez că nu par a semăna cu cel care scrie pe acest blog… Cei care mi-au spus asta sunt oamenii care nu văd decât acea parte funcţională şi pragmatică a mea: colegi de muncă, de facultate, de cămin.

E normal să nu afişez faţă de ei (decât foarte rar) acea parte a personalităţii mele care creează altceva decât lucruri conforme unei serii de norme, să nu le arăt acea parte vulnerabilă a personalităţii mele. Şi, pentru că mi-au zis că nu înţeleg cum pot fi aşa versatil, le-am spus că dacă devin foarte pragmatic, ironic sau dacă nu arăt o anumită trăire nu înseamnă că acestea nu există.

Teoria ploii: E vară. Cald. Noapte. Ora 2:30. Oamenii dorm în sfârşit, după o zi toropitoare, în timp ce afară se strâng câţiva norişori. La un moment dat, începe să plouă, încet. Dar totul durează numai 3 minute. Pământul cald abia simte picurii şi într-o jumătate de oră se usucă. Norii se împrăştie şi nimic nu pare să se fi întâmplat. Nimeni nu pare să fi băgat de seamă, deşi s-au strâns nori şi a plouat. A avut loc o schimbare. Dar pentru că niciunul dintre aceste lucruri nu a fost perceput de nimeni, oamenii nu conştientizează nimic.

Totuşi, a plouat, lumea s-a schimbat, ecuaţiile lumii au suferit mici modificări. Acest lucru poate să influenţeze viitorul mai mult sau mai puţin. Dacă noi nu observăm un proces, nu înseamnă că el nu are loc. Dacă nu îmi afişez întotdeuna sentimentele, nu înseamnă că ele nu există.

Azi, după ce ai plecat, am adormit din nou
şi m-am trezit mult mai târziu, în camera goală şi aproape străină.
Singur.
Şi toate lucrurile dimprejur păreau fugite, plecate,
sau chiar aplecate înspre mine, cumva. Prăbuşite.
Păreau ciudate şi amorfe.
Păreau tu fără acea parte din tine pe care o ştiu eu
şi până şi floarea de plastic din paharul cu pixuri voia să se închidă.
Până şi soarele se chinuia mai mult să intre printre perdele.

M-aş culca din nou, ca să mă trezesc când te întorci, într-o lume vie.

Ştiu că lumea e urâtă de câte ori uit să o fac frumoasă,
pentru că lumea e doar o bucată de ciment,
iar mintea mea, o mână de copil murdară de cretă colorată şi de praf.
Şi dacă eu nu o colorez, nimeni n-o s-o coloreze pentru mine. Nimeni.
Poate doar tu…

… zâmbesc. Ce bine că vorbele şi mâinile tale
mă colorează până şi pe mine uneori!
Mergi să strângem jucăriile?