Mi-e un pic toamnă (amintiri)

A venit toamna.
Frunzele s-au prăbuşit de mult pe jos,
făcând găuri în asfaltul timpului, mai mari sau mai mici,
în funcţie de imaginaţia fiecăruia.
Dintre toate, a mea se pierde singuratică şi tristă
printre băltoacele dese,
căutând idei uscate şi călduţe,
cu miros de pulover de bunică
şi dovleac copt.

Azi

E mâine departe. Se vede abia puţin.
O ghicesc prin nisipul de stele umplute cu un strop de lumină
şi printre scoicile viselor tale,
în care caut eu mereu fluturaşi albi, iar tu îmi spui
să mă grăbesc pentru că e prea târziu.

Mâine e foarte departe şi cu cât trece timpul,
parcă şi mai departe mi se pare.
„Ţi se pare”, îmi spui tu, „va fi repede mâine,
dar de ce te grăbeşti?”, mă întrebi îngrijorată.
Apoi îmi spui că o să-mi faci un ceai de afine,
o să-mi citeşti din Marin Sorescu, iar mai apoi,
când mâine o va împinge pe azi în spaţiu pentru totdeauna,
o să aduni stelele cu o mână şi o să faci întuneric.
Iar eu încă voi mai căuta fluturaşi în scoicile tale,
ştiind că cealaltă mâine e departe de tot.

teoria ploii

Mi s-a tot spus în ultimul timp că sunt schimbător, că surprind, şochez că nu par a semăna cu cel care scrie pe acest blog… Cei care mi-au spus asta sunt oamenii care nu văd decât acea parte funcţională şi pragmatică a mea: colegi de muncă, de facultate, de cămin.

E normal să nu afişez faţă de ei (decât foarte rar) acea parte a personalităţii mele care creează altceva decât lucruri conforme unei serii de norme, să nu le arăt acea parte vulnerabilă a personalităţii mele. Şi, pentru că mi-au zis că nu înţeleg cum pot fi aşa versatil, le-am spus că dacă devin foarte pragmatic, ironic sau dacă nu arăt o anumită trăire nu înseamnă că acestea nu există.

Teoria ploii: E vară. Cald. Noapte. Ora 2:30. Oamenii dorm în sfârşit, după o zi toropitoare, în timp ce afară se strâng câţiva norişori. La un moment dat, începe să plouă, încet. Dar totul durează numai 3 minute. Pământul cald abia simte picurii şi într-o jumătate de oră se usucă. Norii se împrăştie şi nimic nu pare să se fi întâmplat. Nimeni nu pare să fi băgat de seamă, deşi s-au strâns nori şi a plouat. A avut loc o schimbare. Dar pentru că niciunul dintre aceste lucruri nu a fost perceput de nimeni, oamenii nu conştientizează nimic.

Totuşi, a plouat, lumea s-a schimbat, ecuaţiile lumii au suferit mici modificări. Acest lucru poate să influenţeze viitorul mai mult sau mai puţin. Dacă noi nu observăm un proces, nu înseamnă că el nu are loc. Dacă nu îmi afişez întotdeuna sentimentele, nu înseamnă că ele nu există.

Uşor adormit

Azi, după ce ai plecat, am adormit din nou
şi m-am trezit mult mai târziu, în camera goală şi aproape străină.
Singur.
Şi toate lucrurile dimprejur păreau fugite, plecate,
sau chiar aplecate înspre mine, cumva. Prăbuşite.
Păreau ciudate şi amorfe.
Păreau tu fără acea parte din tine pe care o ştiu eu
şi până şi floarea de plastic din paharul cu pixuri voia să se închidă.
Până şi soarele se chinuia mai mult să intre printre perdele.

M-aş culca din nou, ca să mă trezesc când te întorci, într-o lume vie.

Cretă colorată

Ştiu că lumea e urâtă de câte ori uit să o fac frumoasă,
pentru că lumea e doar o bucată de ciment,
iar mintea mea, o mână de copil murdară de cretă colorată şi de praf.
Şi dacă eu nu o colorez, nimeni n-o s-o coloreze pentru mine. Nimeni.
Poate doar tu…

… zâmbesc. Ce bine că vorbele şi mâinile tale
mă colorează până şi pe mine uneori!
Mergi să strângem jucăriile?

Necunoscută

Ieri m-am trezit într-o altă lume.
Mergeam pe stradă şi te-am văzut străină şi frumoasă.
Îi zâmbeai unui tip îmbrăcat mişto
şi păreai fericită. Vorbeaţi
şi când am trecut pe lângă voi tu te-ai uitat puţin la mine,
cumva tulburată, sau uimită, nu mi-am dat bine seama
şi hainele noastre s-au atins.
Dar era de parcă îţi atinsesem faţa cu degetele, sau parcă mă sărutaseşi în ureche.
Lumea se zguduise un pic, iar culorile nu se mai potriveau
şi mi se părea uşor ciudat.

La un moment dat, după mult timp, m-am uitat înapoi
şi evident că nu mai erai. Erau doar flori orbitoare şi un soare roşu,
trotuarul albastru si un cer care
anunţa o ploaie asfaltică, de toamnă.
Am mai mers apoi. Am mers mult, pe străzi necunoscute şi cu case vechi,
până mi s-a părut că e târziu.

Iar când am ajuns acasă, m-am uitat din nou înapoi
şi evident ca nu erai. Erau doar florile, soarele, trotuarul şi cerul decolorate
şi culorile, ce alergau haotic, împrejur şi peste tot,
rupând florile şi soarele şi trotuarul şi cerul şi
căutându-şi un sens.

the history repeating

De foarte multe ori am impresia că lumea nu e decât un cerc şi că totul se repetă. Sau un ceas care are aceleaşi limbi şi care măsoară acelaşi timp, dar pe un cadran diferit.

Am ajuns de acasă (Târgovişte) în Bucureşti la 18:26 şi din Gara Basarab am coborât la metrou. Peronul era plin, din cauza afluxului de oameni care veniseră cu trenul de Pietroşiţa şi cu încă unul, de Piteşti. Erau şi multe bagaje, sacoşe, paporniţe, cărucioare, rucsacuri. Din când în când îmi venea miros de chiftele de la un tip din dreapta mea care avea o sacoşă veche, de rafie. Am stat destul de mult până a venit metroul, vreo 12 minute şi iar m-am enervat pe cei de la Metrorex. Măcar era un tren dintre cele noi.

Fiindcă aveam de mers vreo 11 staţii, m-am agăţat de un loc liber. Apoi mi-am aşezat bagajele astfel încât să nu încurc prea tare lumea şi mi-am scos o carte, ca să fac ceva constructiv. Împrejur era un fel de murmur şi se auzeau şi zgomotele scoase de metrou. O voce ascuţită de femeie de vreo 50 de ani se auzea strident de undeva din stânga. Nu o vedeam dar am ghicit că vorbea la telefonul mobil. Cel din dreapta mea, de pe scaun, dormea. M-am întrebat cum cei care obişnuiesc să adoarmă prin autobuze sau metrou ştiu să se trezească la staţia la care trebuie? Dacă ratează staţia ce fac?

În faţa mea era o familie: părinţii şi doi băieţi de vârste apropiate. Se vedea că vin din provincie, cel mai probabil dintr-un oraş micuţ. Mai mic decât al meu. Îi trădau hainele, limbajul şi mai ales gesturile. Iar la un moment dat au avut nişte gesturi care mi-au adus aminte de mine, cel de acum mai bine de un an, din toamna lui 2006, când abia ajunsesem în Bucureşti şi probabil că mă purtam cam la fel ca ei. Lucrurile care m-au făcut să zâmbesc de asemănare au fost faptul că unul dintre copii îngâna vocea tipei care anunţă în metrou închiderea uşilor şi staţia care urmează. Iar celălalt, după ce a observat că metroul e “foarte frumos” şi-a îndreptat degetul arătător spre harta de lângă ieşire şi a spus, mândru de descoperire: “Uite, mamă! Au şi hartă, vezi?”. Face parte din seria celor care nu pricep “cum se bagă în aparat” cartela de două călătorii.

Normal că am râs. Eu nu eram chiar atât de “grav”, dar au fost foarte simpatici.

Ceea ce mi se pare foarte naşpa e felul în care bucureştenii îi privesc pe cei care abia ajung în Capitală. Ce m-a secat cel mai tare anul trecut când am venit în Bucureşti a fost să aud ]n troleul 61 trei tipe de liceu vorbind foarte mândre o engleză mioritică. Give me a break!

Despre tine

Eşti ca un vis frumos
din care m-am trezit atât de brusc
încât n-a mai apucat să se dizolve
în razele dimineţii.

Sunt încă somnoros, dar tu exişti.

Dorinţe decupate stângaci

Aş vrea să pot muri şi reînvia de câte ori vreau,
ca să pot încheia şi începe iarăşi şi iarăşi acelaşi lucru
fără să mă plictisesc la un moment dat de el.

Aş vrea să iau orice lucru în mâini şi să-l pot astfel recrea,
ca apoi să nu mi se mai pară străin.
Aş vrea să mă pot sfârşi într-un nou început la nesfârşit,
ca să simt mereu lucrurile ca pentru prima dată.

Când scriu, acum, aproape plâng,
pentru că ştiu că scriu ceva ce nu se poate.
Aş vrea să nu mă mai tem că sunt doar un altul pentru tine.

Să ne jucăm cu plastilină :)

Îmi place foarte mult să mă joc cu plastilină. Mi se pare că numai în joacă putem să explicăm lucruri complicate şi serioase fără ca ele să capete o nuanţă tragică. Numai prin lucruri simple putem ilustra lumea, viaţa, bucuria, tristeţea. Mi se pare că prin cel mai neaşteptat lucru se pot face lucruri minunate.

Daţi şi voi click pe imagine sau aici.